Datoria externă a României, atât a statului, cât şi a sectorului privat, a fost de 98 miliarde de euro la jumătatea anului, conform datelor BNR. Acum 23 de ani datoria era zero. Cine a făcut această datorie externă? Cine este responsabil de ea?

Am un amic care mă bombardează încontinuu cu sms-uri, ca să-mi semnaleze cum fură politicienii această ţară, cum s-a ales praful de industria lui Ceauşescu, cum indienii de la Sidex au îngropat combinatul, cum ruşii au devalizat combinatele siderurgice şi au luat tehnologia de la Târgovişte şi au dus-o în altă parte, cum austriecii de la Petrom cară profitul din România, cum importăm mâncare când România ar putea să hrănească toată Europa, cum trădătorii de guvernanţi au vândut ţara pe nimic şi tot aşa… Printre constatările lui s-a aflat şi datoria externă. La un moment dat a citit undeva că datoria externă a ajuns la 100 de miliarde de euro şi nu-i venea să creadă. Ceauşescu a lăsat ţara fără datorii şi cu o rezervă de 2 miliarde de dolari, iar ăştia au făcut 100 de miliarde. Ar trebui împuşcaţi, era concluzia lui. Dar cine sunt ăştia?

Amicul meu are un business de import, de câteva milioane de euro pe an, cu o marjă de 10-20%. Acum îi merge mai prost, din cauza pieţei pe care activează şi din cauza economiei, unde recuperarea banilor este o corvoadă, iar ţepele sunt la ordinea zilei. Înainte de criză îi mergea mai bine, dar nici acum nu se plânge. La un moment dat l-am întrebat: dacă totul merge aşa prost, dacă toţi au furat ţara, de unde are el bani, valută, să facă importuri. Şi nu de azi de ieri, ci de aproape 20 de ani. Cum de unde are valută? De la bancă. Are lei în cont, dă ordine băncii să-i facă schimbul valutar şi să-i plătească factura. De import. Şi banca de unde are valută? Păi nu ştiu. Niciodată nu-şi pusese această problemă. El ştia doar că are lei, şi că banca îi dă valuta. Restul nu-i treaba lui şi nu l-a interesat niciodată.  Dar banca pentru a avea valută pentru ca el să facă importul trebuia să se împrumute de undeva de euro sau să găsească un exportator care să-i dea valuta sau să fie un investitor străin care a venit cu valută şi a schimbat-o în lei sau să se ducă la BNR şi să ia euro. Cu excepţia exportatorului, undeva pe acest lanţ se creează o datorie. Externă. Fie că o creează banca (băncile au datorii externe de 20 de miliarde de euro), fie că BNR dă din rezerva valutară care s-a constituit, fie prin împrumuturi, cum ar fi de la FMI, fie din rezervele minime ale băncilor pe care trebuie să le depună la BNR, fie din ceea ce împrumută Ministerul Finanţelor în valută, fie din excedentele fluxurilor financiare (cum ar fi remiterile – banii aduşi în ţară de românii care muncesc în străinătate). În esenţă, prin importul pe care îl face amicul meu a creat o datorie undeva. Din cele 98 de miliarde de euro, datoria externă la jumătatea anului, din care 64% este privată, iar restul aparţine statului.  Din datoria privată de 63 miliarde de euro, el a creat prin importurile făcute de-a lungul anilor cel puţin 25 milioane de euro. Sau pentru el un român a spălat WC-urile în Spania, trimiţând apoi euro acasă, sau o companie românească – cum ar fi producătorul de mobilă Aramis Invest sau cele străine cum ar fi Arcelor Sidex Galaţi sau OMV Petrom sau Dacia sau Continental Timişoara – face un export şi aduce apoi valuta în ţară, sau se face o privatizare pe valută, sau un investitor străin a cumpărat ceva în România, sau a început o afacere sau ne dă FMI-ul bani ca să susţină rezervele valutare, ca să salveze sectorul privat şi să nu explodeze cursul, pentru că i-ar aduce la sapă de lemn pe toţi cei care s-au împrumutat în valută, fie persoane fizice fie companii. Când România a luat 20 de miliarde de euro de la FMI, Isărescu şi Băsescu trebuia împuşcaţi. Când creşte cursul cu 5%, iar marja de profit a amicului meu scade, că nu se complică cu hedging valutar, Isărescu este înjurat non stop că nu ţine cursul. Dar din ce să ţină cursul dacă el este importator şi în loc să cumpere marfă de aici, de la Slatina, preferă să ia de la chinezi sau de la nemţi. Când l-am întrebat prima dată dacă România produce mai mult decât pe vremea lui Ceauşescu, răspunsul lui a fost categoric: nu! Produceam mai mult atunci. Aveam industrie, aveam exporturi, nu importuri ca acum când suntem o piaţă de desfacere pentru alţii, aveam agricultură. Şi atunci, l-am întrebat, cum îşi explică că are valută, fără probleme la orice oră, ca să facă importuri? Dacă România nu mai are industrie, atunci nu are nici exporturi. Dar exporturile au crescut de cinci ori faţă de 1989, de la 10 miliarde de dolari la 45 de miliarde de euro (50 de miliarde de dolari). Iar în criză exporturile au dus greul susţinând creşterea economică.

PIB-ul, valoarea adăugată în economie, a crescut de la 40 de miliarde de dolari la 135 de miliarde de euro (175 miliarde de dolari), deci de 4,5 ori, iar totul cu 4,3 milioane de salariaţi (3,1 milioane la privat), faţă de 8 milioane pe vremea lui Ceauşescu (numai 800.000 lucrau în aparatul de stat, faţă de 1,2 milioane acum). Importurile au crescut de la 8 miliarde de dolari la 52 de miliarde de euro (67 miliarde de dolari). Iar el este un importator. Rezerva valutară a BNR a crescut de la 2 miliarde de dolari în 1989 la 33 de miliarde de euro (43 de miliarde de dolari).

Dacă cineva vrea un BMW, undeva pe lanţ se creează o datorie în valută, pentru ca această marcă să fie plătită. Dacă porţi un tricou Lacoste, adus din Franţa, s-a făcut un import şi cineva l-a plătit, poate prin crearea unei datorii externe. Când ceri chelnerului stând picior peste picior o Corona automat se face un import şi imediat o datorie externă.

60% din împrumuturile luate în România, fie de către companii, fie de către persoane fizice, sunt în valută. Iar băncile, la rândul lor, s-au împrumutat în afară pentru a putea onora cerinţele clienţilor. Anul trecut în pauza uneia dintre emisiunile După 20 de ani de la PRO TV,  am discutat problema datoriei externe cu unul dintre invitaţi: Romeo Dunca, un om de afaceri din Timişoara care are o firmă de transport cu câteva sute de camioane. Şi el era foarte nervos că economia s-a prăbuşit, că totul merge prost, că nu mai avem fabrici, că se producea mai bine înainte, că oamenii aveau ce munci, că aveam exporturi, că datoria externă a ajuns la 100 de miliarde. Ţin minte că l-am întrebat cu ce maşină merge. Era marcă din import, Mercedes. Camioanele cu care transportă marfă de unde sunt? Din import. Şi de unde a avut valută pentru a face acel import? De la bancă. Şi banca de unde îi are? Aici se rupea filmul. Nu se gândise că o parte din datorie el a făcut-o indirect prin achiziţia acelor camioane de afară.

Datoria externă are o rezonanţă istorică pentru România având în vedere lupta lui Ceauşescu de a o plăti în integralitate, ceea ce a necesitat strângerea curelei la maximum. În 1985 România avea o datorie externă de 6,8 miliarde de dolari la un PIB de 40 de miliarde de dolari. La începutul anilor 80 datoria externă era în jurul a 12 miliarde de dolari. Acum am ajuns la 100 de miliarde de euro, la un PIB de 130 de miliarde de euro.

Dar înainte de a arunca cu piatra, uitaţi-vă la ce purtaţi în picioare, dacă pantofii sunt din intern sau din import, în ce maşină vă suiţi, dacă este Dacia sau Hyundai, unde vă petreceţi concediile, cu ce bani aţi cumpărat casa, lei sau euro, ce produse luaţi de pe rafturile din supermarket sau dacă businessul vostru este intern sau este de import. Iar înainte să spuneţi că nu se mai produce nimic în ţara asta uitaţi-vă la datele statistice şi întrebaţi-vă de unde este valuta pentru toate produsele pe care le găsiţi fără niciun fel de problemă şi le luaţi ca un dat sau cine vă dă valuta pentru ca voi să vă puteţi mişca liberi în toată lumea.

 

sursa articolului

Anunțuri