Istoria McDonald’s – fast food nation

 

McDonald’s este dupa cum stim cel mai mare lant de restaurante de tip fast-food din lume dupa inacasari, numar de clienti serviti zilnic si numar de unitati. Are in acest moment peste 440 000 de angajati in toata lumea (plus inca 1,5 milioane care lucreaza la restaurante in franciza), peste 36 000 de restaurante in 120 tari si venituri de peste 28 de miliarde de dolari anual. O afacere imensa atacata constant pentru efectele secundare pe care mancarea lor, bogata in calorii, o are asupra sanatatii oamenilor.

This is a picture of Ray Kroc's first McDonald's restaurant in Des Plaines IL USA - now a museum.

 

Inceputuri – fratii McDonald

Primul restaurant a fost deschis in 1940 de Richard si  Maurice McDonald ca si restaurant de tip „barbecue”. Era un restaurant ca oricare altul, nu iesea in evidenta cu nimic dar primul pas spre ce acea sa devina a fost facut in 1948 odata cu trasformarea un restaurant de tip drive-through ocazie cu care fratii McDonald au adoptat hamburgerul ca si produs de baza al meniului, existase si inainte dar era un produs secundar. Schimbarea a fost facuta pentru ca acesta era trendul, odata cu castigarea razboiului si explozia vanzarilor de automobile, restaurantele de drive-through erau foarte populare iar hamburgerii era usor de servit in masini.

Era un restaurant de succes, doar ca s-au gandit cum sa cresca profitabilitatea si solutia lor a fost pret si volum. Au concediat chelneritele, au simplificat meniul la doar cateva preparate si fiecare angajat a fost pus sa faca un singur lucru astfel incat sa poata fi platit mai putin si sa fie mai usor de inlocuit. Au redus deci costurile si si-au permis sa scada si preturile, mancarea era ieftina si buna la gust iar succesul a fost aproape instantaneu. Practic restaurantele McDonald functionau ca niste fabrici, eficiente atat ca si timp de servire dar si ca costuri de functionare. Curand McDonald’s a devenit un lant de restaurante care functiona inclusiv in sistem de franciza.

mcdonalds big mac

 

Ascensiunea – Ray Kroc

Ray Kroc vindea mixere pentru milkshake si a intrat in contact cu fratii McDonald in 1955 cand le-a vandut 8 astfel de mixere pentru locatiile lor. A vazut potential in afacerea lor astfel ca si-a oferit serviciile ca si francizor, fratii McDonald l-au angajat intrucat fostul agent plecase din firma din motive medicale. Primul restaurant deschis de Kroc a fost in Des Plaines si a fost un succes imens iar in 1959 lantul avea deja 100 de restaurante. Dar contrar dorintei lui Kroc de extindere, fratii McDonald erau satisfacuti cu ce realizasera si nu vroiau sa se extinda mai departe. Astel ca Ray Kroc a cumparat McDonald’s de la fondatori in 1961 cu suma de 2,7 milioane de dolari. In 1963 McDonald’s avea deja 500 de restaurante iar in 1967 deschide primul restaurant in afara SUA, mai exact in Canada.

mcdonalds new design

 

Tot in acesta perioada este pus la punct sistemul McDonald’s, standardele de curatenie, standardul ingredientelor astfel incat peste tot mancarea sa aiba acelasi gust, standardele de servire si toate acele lucruri care vor ajunge ulterior sa defineasca compania. Unul dintre primele lucruri facute de Kroc dupa achizita McDonald’s de la fondatori a fost sa isi indrepte atentia catre publicul tanar constient ca va fi mai usor sa isi educe o viitoare baza de clienti decat sa incerce sa impuna un sistem unui public deja adult si cu preferinte diverse si greu de multumit. Asa a aparut in cele din urma Ronald Mc Donald, clovnul mascota al companiei. O alta miscare inspirata a fost parteneriatul cu Disney prin care restaurantele Mc Donald’s primeau locatii in parcurile de distractie Disney World.

In 1968 compania avea deja 1000 de restaurante si crestea exploziv pe o piata care deja se aglomera pe masura ce alte lanturi fast-food se dezvoltau rapid. Zece ai mai tarziu adica in 1978 Mc Donald’s avea deja 5000 de restaurante si era deja un fenomen global. In 1979 Mc Donald’s isi extinde parteneriatul cu Disney si introduce Happy Meal, un meniu destinat copiilor care continea si o jucarie surpriza. In 1982 Mc Donald’s era prezent in 32 de tari din toata lumea. Anul 1990 aduce pentru Mc Donald’s primul restaurant deschis in Moscova, unde in prima zi sunt serviti peste 30 000 de oameni, un record care nu a fost inca doborat. In 1992 un nou record este obtinut, de data asa in vanzari odata cu primul restaurant deschis in Polonia la Varsovia.

ronald-mcdonald

 

Anii 2000 aduc preocuparea tot mai mare a publicului pentru dieta si pentru mancarea sanatoasa asa ca Mc Donald’s introduce salate, iaurturi si incearca sa isi creeze o imagine cat mai transparenta cu tot felul de campanii de informare asupra modului de preparare a mancarii lor. Aceasta politica continua si in ziua de azi cu tot soiul de filmulete care ne arata cum sunt culesi cartofii si ulterior preparati sau cum se prepara carnea pentru hamburgeri. In 2005 compania a implinit 50 de ani si a inceput sa se alinieze trandului global al cafelei incercand sa fure ceva clienti de la Starbucks, astfel ca Mc Cafe-uri au inceput sa apara in restaurantele redesenate ale companiei.

McDonald’s in Romania

Primul restaurant a fost deschis in 1995 la parterul magazinului Unirea din Bucuresti si de atunci si pana acum compania a investit circa 300 de milioane de dolari in extinderea retelei care numara circa 70 de unitati. De asemenea compania a mai investit si intr-o fabrica de chifle situata pe Platforma Titan, lange Cernica. Cifra de afaceri se situeaza la aproximativ 100 milioane euro dar se pare ca nu este suficient pentru McDonald’s pentru ca afacerea din Romania a fost recent vanduta unui om de afaceri rus. Noua strategie a companiei este sa vanda pe pietele unde detin sub 150 de restaurante si sa fie doar francizor aici.

Culmea globalizării: McDonald’s, simbolul capitalismului american, vinde afacerea din România către un antreprenor rus

Desi McDonald’s este un restaurant care se adreseaza persoanelor cu venituri mici si medii in Romania a fost si inca este perceput ca un restaurant pentru cei cu bani. Era un semn al statului social cand mergeai la „Mec” la Unirii sa bei un suc si sa mananci un Big Mac.

McDonald’s compania care a schimbat industria alimentara

Trecand peste faptul ca este un simbol al culturii americane si al globarizarii, trecand peste faptul ca a schimbat modul in care mancam, probabil cele mai mari modificari aduse au fost asupra a ceea ce mancam sau mai bine zis a modului in care se produce mancarea. Cand vrei ca mancarea ta sa aiba acelasi gust peste tot in cele 36 000 de restaurante din toate cele 120 de tari in care operezi nu poti face asta decat lucrand cu furnizori foarte mari, furnizori care la randul lor nu pot livra acesta hrana cu caracteristici uniforme fara a o produce in masa. Industrializarea agriculturii a adus pe langa scaderea pretului la alimente si o serie de efecte secundare, cand hranesti vacile cu porumb pentru ca e mai ieftin, desi ele au evoluat milioane de ani sa manance iarba obtii boala vacii nebune, mii de animale crescute in spatii foarte inghesuite favorizeaza aparitia bacteriei salmonela, gripei aviare, gripei porcine etc. Si ce mai conteaza pana la urma ca au murit cativa oameni din cei cateva miliarde care consuma? Aceste companii care activeaza in industria alimentara au ajuns atat de puternice incat cumpara opinia publica pentru a isi proteja interesele, de multe ori costul il reprezinta chiar sanatatea noastra.

Link-uri : Food Inc , Safefood Inc, McDonald’s,

Katy Perry McDonalds

Istoria Companiei Adidas


 Inceputuri
În anul 1891 un muncitor la o fabrica germană de pantofi din Herzogenaurach pe nume Cristoph Dassler considera că posedă calităţi pe care nu poate să le dezvolte la mica firmă unde era angajat. Avand dorind să îşi dezvolte capacitatea profesională a parasit oraşul şi firma la care lucra fară a avea o destinaţie precisă. Ajuns in orasul Gera acesta şi-a cunoscut viitoarea soţie Paulina Spitula, aceştia celebrâdu-şi nunta în anul 1891. La scurt timp a sosit şi primul copil Fritz Dassler in 1892 urmat la scurt timp de sora acestuia Marie Dassler (1894). Datorita presiunilor regimului Cristoph a fost nevoit să se mute cu familia inapoi in Herzogenaurach. Cei care aveau să schimbe istoria brandurilor şi să perfecţioneze acest domeniu in materie de produse sportive aveau să se nasca în aprile 1898 Rudolf Dassler si Adolf Dassler în noiembrie 1900.
            Tatal lor lucra la o noua fabrică de pantofi din Herzogenaurach, în timp ce mama avea o mica afacere în uscatoria casei. Aceasta practica servicii de spălătorie a rufelor care, la vremea respectivă pentru majoritatea persoanelor era considerată un lux. Adolf Dassler impreuna cu fratele său Rudolf erau atleti competitivi încă de mici. Participau la toate competitiile sportive de la acea vreme, existand intre ei o mare rivalitate, Adolf fiind mult mai bun decât fratele sau mai mare invingandu-l la aprope toate probele.
            Când încă Adolf era un mic scolar, Rudolf a inceput să lucreze cu tatal său la fabrica de încălţăminte Frankische Schuhfabrik fiind la acea vreme printre cele mai cunoscute fabrici de încălţăminte. Şi pentru Adolf era preconizat acelaşi viitor dar in anul 1914 planurile tuturor cetăţenilor din Herzogenaurach au fost intrerupte datorită mobilizării imperiului German. Cei doi fraţi au fost luaţi cu forta si duşi in tranşeele mâloase din localitatea Flanders. Au petrecut aici impreună cu alte mii de persoane supuse regimului patru ani nesperând la reântoarcere. Între timp in Herzogenaurach totul se destramă, rămâneau din ce în ce mai puţini oameni, sărăcia era pretutindeni şi aproape toare fabricile din oraş îţi inchideau porţile.

În anul 1916 Adolf s-a întors acasă fiind rănit în urma unei explozii la picior. Văzând că firma de încălţăminte este fără viitor Cristoph Dassler se gandeşte că ar fi bine pentru fiul

său ca acesta sa se facă brutar. Adolf trebuia sa se trezească în fiecare dimineaţă la ora patru şi să îsi petreaca aproape toata ziua in brutaria lui Weiss, neputând să se opuna dorinţei tatălui său. După un an a primit diploma dar spre entuziasmul acestuia nu a profesat niciodată în domeniu deoarece în anul 1918 a fost rechemat pe frontul Belgian unde s-a reântâlnit cu fratele sau Rudolf.

În 1919 cei doi frati au revenit de pe front teferi şi nevătamaţi, gasindu-şi oraşul natal lovit şi in plina criză economică. Adolf nu avea degând şi sub nici o formă să îşi continue viaţa ca brutar, drept pentru care s-a gândit să îşi deschidă o fabrică de pantofi sportivi. Neavând spaţiu cu atat mai putin bani, Adolf avea a început să lucreze în spălătoria mamei sale. Împreună cu prietenii săi au început să adune resturi de materiale din război, timp de aproape 8 luni cutreierând in lung şi-n lat in cautarea a cat mai multe materiale pentru a-şi produce bunurile. Căutau şi luau aproape tot ce găseau de exemplu: pielea, cel mai important material folosit pentru creerea încălţămintei îl puteau lua din căştile de protecţie, pânza şi chingile paraşutei puteau fi folosite pentru a produce papuci etc.

            În 1920 firma lui Adolf incepe să prinda viaţa. Fiind timpuri foarte grele multe lipsuri erau existente, cel mai persistent fiind lipsa curentului care îi incetinea serios preoducţia tânărului meşteşugar. Acesta a gasit o soluţie rapida, cu ajutorul unei biciclete si a unor prieteni sportivi Adolf reuşea să menţină curentul pentru o bună parte din noapte.        La acea vreme finlandezii erau cei mai buni producatori de pantofi, Karhu (Helsinki) fiind cea mai cunoscută firmă, care producea incălţăminte pentru toate naţionalele de gimnastică existente. Adolf a petrecut aproape un an cu cei de la Karhu dezvoltandu-şi talentul şi totodată cunoştiinţele.
            Pe 1 iulie  1920 Adolf reuşeşte să îşi înscrie firma la registrul comerţului având acum o nouă locaţie. Aceasta a fost inregistrată sub numele de Gebruden Dassler (Sportschufabrik, Herzogenaurach).  În 1923 la insitenţele părintilor, micul Dassler şi-a angajat fratele dând naştere unei mari rivalităţi care continuă şi în zilele noastre. Firma funcţiona cu 7 persoane majoritatea membrii familiei şi cativa prieteni ai lui Adolf care a lucrat încă de la început pe partea de fabricare, în timp ce fratele său se ocupa de partea de vânzări.

Nemţii aveau un entuziasm particular pentru box, se bucurau de aspectul agresiv pe care îl prezenta acest sport. Fritz  Zehlein, antrenorul echipei nationale de box a Germaniei îl cunoştea pe Adolf de multă vreme deoarece în copilărie acesta a batut şi pe la portile acestui

sport. Cand barierele capitaliste au fost ridicate de pe acest sport au început să apară tot mai multe cluburi legitimate, aproape în fiecare localitate. Herzogenaurach a avut parte şi ea de un club cu acelaşi nume pentru care Adolf a fost desemnat să producă încălţămintea boxiorilor. Dezintegrarea a fost mai rapidă decât se aşteptau cei care au pus temeliile pentru acest sport, când membrii au realizat ca nu se puteau ţine competiţii la nivel mondial şi că totul se va rezuma la evenimente săptamanale.
            Din urmă venea fotbalul, fiind considerat cel mai popular sport, nemţii auzind pe la diverse posturi de radio despre popularitatea acestuia peste graniţele ţării lor. Adolf a devenit membru la echipa sa locală de footbal, unde înconjurat de sute de suporteri şi-a dat seama că poate lansa Gebruder Dassler la un nou nivel.
            Adolf a început să fabrice ghete de footbal cu şuruburi filetante, inspirat dupa modelul englez. Timpuriile ghete Dassler se concentrau pe protecţia oferită gleznei, fiind decupată în această zonă, iar în vârf având un material mai solid pentru protecţia degetelor. Problema era că toate ghetele erau foarte grele, obosind jucătorii mult mai repede,  devenind foarte rapind un principal scop pentru Dassler.
            Sub problema economică cei doi fraţi se luptau să supravieţuiască din vânzările lor, dar au gasit o altă variantă pentru a pune afacerea pe drumul cel bun. Când clubul Herzogenaurach s-au decis să construiască o sala mult mai mare, fraţii Dassler au convins managerii clubului să comande un numar mare de incaltaminte Dassler. Aceştia au oferit reduceri pentru încălţămintea acordata, dar şi un numar foarte mare au dat-o pe gratis angajaţilor clubului. Managerii au facut o comandă atat de mare, încât membri firmei Dassler au trebuit sa lucreze câteva luni în şir şi sa angajeze personal, lucrând până la epuizare de dimineaţă până seara.
            Rudolf fiind un bun manager a exploatat sportul în creştere trimiţând cutii întregi de incalţăminte tuturor cluburilor de football importante de pe teritoriul ţării sale. Răspunsul a fost copleşitor, încălţămintea Dassler era de o calitate indiscutabilă încât firma nu mai făcea faţă numeroaselor comenzi.

    Lansarea a venit când în fata atelierului s-a prezentat Josef Waitzer, antrenorul echipei naţionale de atletism, care a auzit de incălţămintea extraordinară şi a venit tocmai din Munich pentru a vedea de ce sunt în stare “ciudaţii sportului”.  Waitzer avea nevoie de cea mai bună încălţăminte posibilă pentru echipa lui care participa la Jocurile Olimpice din Amsterdam

(Olanda) 1928. Vizita neaşteptată s-a transformat într-o discuţie de ore întregi, deoarece J.Waitzer şi Adolf împarţeau acelaşi entuziasm pentru sport şi atletism. Motocicleta lui J.Waitzer a devenit o imagine obişnuită in faţa Gebruder Dassler, până când a fost angajat ca şi un sfatuitor pentru cei doi fraţi şi devenind prieten foarte apropiat cu Adolf. Cu afacerea crescând de la zi la zi Gebruder Dassler a fost mutată într-o veche fabrica de ulei, beneficiind de un spaţiu mult mai mare pentru a-şi desfaşura afacerea. Angajând înca 25 de persoane, vânzările creşteau rapid, fraţii Dassler începând să-şi savureze succesul.

O greşeală  care avea să conducă mai târziu la ruptura dintre fraţi a fost facută de Rudolf Dassler când a început sa voteze pentru NSDAP în 1932, numărându-se printer timpurii suporteri nazişti din cartier.



Evolutia

Conducând ţara efectiv din ianuarie 1933, Hitler şi-a implementat teoriiile cu ură, dar spre norocul celor doi fabricanţi de încălţăminte una dintre dorinţele pe care acesta şi le-a propus a fost să promoveze sportul. Hitler privea sportul ca un instrument preţios pentru a încuraja disciplina şi camaraderia, acesta urmărind să facă prin sport o întreagă armată atletică germană.
     De alttfel această dorintă a fost exprimata în “Mein Kampf” cartea lui Adolf Hitler : ”Daţi naţiunii 6 milioane de corpuri antrenate impecabil, toate impregnate cu fanatic patriotism şi animate de cel mai puternic spirit de a lupta, în mai puţin de doi ani statul naţional îl va transforma într-o armata.” J.O. au fost date Germaniei cu doi ani înainte ca Hitler să vină la putere fapt ce a declanşat proteste în rândul unor comitete olimpice care susţineau ca J.O. nu pot fi ţinute în Berlin.

Adolf spera să obţină macar o medalie la Berlin, fapt pentru care trebuia să se asocieze cu atleţii câştigători. Vorbele s-au răspândit repede printre antrenorii şi managerii prezenţi care au cerut numeroase perechi pentru a le da jucatorilor un avantaj. Prin J.Waitzer, Adolf avea acces pe teren permitândui să observe evoluţia încălţămintei sale.El dorea ca cel mai admirat atlet din lume la acea ora să îi poarte încălţămintea sportivă cu crampoane metalice în ziua competiţiei.

Jesee Owens (fiul Alabamei), a reuşit într-o singură zi, în 45 de minute a doborât trei recorduri mondiale şi a egalat încă unul la proba de 100 de metri. Cautând cu disperare

modalitate de a-i înmâna încălţăminte lui Owens, fara a fi observat, Adolf s-a strecurat până în spatele acestuia, luându-i încălţămintea şi refuzand să o înapoieze pană când Owens va proba noii pantofi sportive.
Owens a învins în toate probele în care acesta a concurat devansându-l pe favoritul german Lutz Long. Stând printre spectatorii nemulţumiţi din tribună Adolf Dassler, abia îţi putea abţine bucuria. Cupa Owens, după cum a fost numită întreaga competiţie a J.O. a acordat fraţilor Dassler reputaţie printre cei mai proeminenţi atleţi din lume.
În dezolarea care a urmat celui de-al doi-lea Razboi Mondial, Gebruder Dassler a avut de suferit prin reducerea materialelor, reducerea muncitorilor, fiind nevoiţi să facă adidaşi din piele lipici şi cuie. În timp ce miloane de germani îşi căutau hrana prin gunoaie, sportul nu mai era oprioritate. Salvarea a venit însă de la soldaţii americani care jucau un meci de football în timpul liber în micul oraş Bavaria. Pentru aceştia, incălţămintea nemţească era cu totul altceva, ştiind mai ales de succesul lui Owens, aceştia s-au asigurat ca toate materialele şi necesităţile sa fie asigurate celori din Gebruder Dassler pentru a putea fabrica încalţăminte pentru soldaţii americani. Iarna a adus mai multe comenzi pentru Adolf, pentru câteva luni maşinile lucrând non stop producând mii adidasi pentru hockei. Adolf a mai lovit odată îmbunătăţindu-şi vânzările când a reuşit sa obţină comenzi pentru manuşile de baseball, distanţându-se tot mai mult de fratele sau. 

Despartirea

Certurile tot mai mari dintre fraţii Dassler şi familiile acestora a condus într-un final la desparţirea acestora. Rudolf şi-a luat familia şi s-a mutat de cealaltă parte a râului Aurach. Convins că Gebruder Dassler va ajunge în faliment făra el, Rudolf a preluat controlul unei mici fabrici de încălţăminte, lasându-i fabrica fratelui sau mai mic. Cei doi fraţi i-au lasat pe angajaţii lor să aleagă pentru care dintre aceştia vor să lucreze în continuare, astfel tehnicienii au ramas cu Adolf care îl considerau un om calm, iar membrii departamentului de vânzări au decis să lucreze pentru Rudolf.

Separarea legală definitivă dintre cei doi a fost facută in aprilie 1948. La scurt timp după aceasta Adolf şi-a creat propria fabrică pe care a dorit să o numeasca Gebruden Adolf. Aceasta a fsot refuzată rapid deoarece o firmă germană de pantofi pentru copii avea un nume

similar. Dacă a dorit să facă o firmă numai a lui, Adolf a decis ca aceasta să îi poarte şi numele, creându-l din “Adi” şi o parte din numele de familie “das” fapt ce a condus la aparitia marelui brand Adidas.
     Rudolf a facut la fel, încercând să înregistreze “Ruda” rapid de la desparţire. Asemanator fratelui sau numele a fost refuzat deoarece acesta era similar cu numele unei berarii din Nuremberg. Reâncercând Rudolf vine cu binecunoscutul nume din zilele noastre, “Puma” pornind un razboi al mărcilor care continuă şi în zilele noastre
      Ruptura dintre cele doua familii, a divizat şi oraşul Herzogenaurach in doua parţi, râul Aurach fiind un element de separaţie intre simpatizanţii lui Adi şi ai lui Rudolf.
Fiind însoţit de toţi membrii stafului administrativ, Rudolf nu prea avea ce sa vandă deoarece tehnicienii au ramas cu fratele său. Adi a reânceput rapid producţia dar nu ştia nimic despre promovarea acestora. A început să lucreze la un nou model de încălţăminte sportivă cu doua linii de piele care coborau pe marginea acestora, fapt ce nu a determinat nici un fel de entuziasm din partea consumatorilor deoarece astfel de încălţăminte a mai fost vazută şi la alţi fabricanţi. În diferite concursuri atleţii mai foloseau încălţăminte cu una sau două dungi de piele pe margine, aceasta fiind în principiu de aceeaşi culoare cu adidaşii.
      Adolf a gasit o metoda ingenioasă ca încălţămintea lui să iasă în evidenţă, în loc să facă liniile de piele din aceeaşi culoare ca încălţămintea, acesta s-a gândit să le facă albe, pentru a putea fi identificare de la o distanţă considerabilă. Designul cu doua linii a fost rapid refuzat de Adolf, deoarece acesta a mai fost folosit şi în vechea fabrică Gebruder Dassler şi nu dorea nici un fel de legătură cu trecutul, iar patru linii implica mai multă materie primă şi arătau destul de confuz, acesta a hotărat sa foloseasca ca marca trei linii albe pentru ca Adidas să fie recunoscută ca încălţăminte sportivă.
       Marca a fost înregistrată în martie 1949 Germania, în acelaşi timp ca şi compania, avant ca titlu oficial : “Adolf Dassler Adidas Schuhfabrik”. După sfarşitul războiului Germaniei i-a fost interzis dreptul de a mai participa la competiţii internaţionale sportive, in multe oraşe din aceasta sportul ajunsese să fie considerat nepatriotic. Primele J.O. după cel de-al doi-lea război mondial au fost ţinute în 1948 în Londra dar din cauza certurilor între cei doi fraţi niciunul nu a mai participat. Adolf s-a orientat pentru J.O. din 1952 care s-au ţinut la Helsinki (Finlanda).

Deşi distanţa fiind mare Adolf a pregătit temeinic terenul pentru această competiţie stabilind legaturi cu atleţii fruntaşi şi cu antrenorii acestora. A făcut tot posibilul pentru a se întâlnii cu antrenorii echipelor olimpice pentru a-i convinge să încerce adidaşi.

Printre cei mai spectaculoşi atleţi de la această competişiie a fost şi cehul Emil Zatopeck, care ieşise campion şi la olimpiada din 1948 pe distanţa de 5000 şi 10,000 mii de metri. Acesta cunoscându-l pe Adolf  a fost deacord să îi poarte încălţămintea cu o condiţie: ca Adolf  sa scoata o linie din cele trei de pe adidaşi. Zatopek a explicat ca dorea acest lucru pentru a nu agrava situaţia comunistă a ţării sale, prin purtarea unui produs al unei economii capitaliste. Liniile au creat în continuare probleme pentru Adi când acesta a descoperit că si Karhu, fiind considerată cea mai buna marcă de pantofi în acel moment, folosea deasemenea adidaşi cu trei linii. Pentru a rezolva această problemă pe cale amiabilă, după terminarea J.O. câţiva dintre managerii companiei Karhu au fost invitaţi la o competiţie internaţională sportivă care se ţinea la Frankfurt. Adolf a început sa poarte negocieri cu aceştia reuşind să îi convingă să renunţe la cele trei linii, cocntra unei sume de bani.
      În 1954 Germaniei i-a fost acordat dreptul de a participa la Cupa Mondială de footbal, considerând că aceasta nu mai prezinta o forţă  atât de puternică pe plan militar. Jucătorii naţionalei erau formaţi din oameni simpli care practicau fotbalul ca pe un hoby, neprimind nici o suma de bani pentru eforturile depuse, neinteresaţi de echipamentele sau de marca inscripţionată pe acestea. Antrenorul naţionalei de football era Sepp Herberger, un foarte bun prieten al lui Adolf Dassler. Iniţial legatura a fost făcută prin fratele lui Adi, Rudolf, care îl cunoştea de mult timp pe Sepp. Neânţelegerile şi pretenţiile lui Rudolf au condus la intoarcerea lui Sepp catre Adidas, considerand ca nu poate lucra cu o asemenea persoană. Adi şi Sepp , amândoi nişte oameni de puţine  cuvinte formau un cuplu tăcut, rezumându-se strict la sport. Adolf a început să devină o imagine familială pe stadionul echipei naţionale, fiind considerat “micul om care stătea lângă Herberger cu o cutie de scule întotdeauna pregătit să ofere ghetele potrivite fiecărui jucător”.
     Adolf încerca să facă ghetele cât mai uşoare posibil şi dotate cât mai corespunzător. Jucătorii de footbal îşi petreceau aproapte tot timpul alergând iar dacă chiar cu o mică greutate încălţămintea putea fi redusă, energia acestora se putea conserva pe mai mult timp.

Înainte de Cupa Mondiala din 1954 Adolf, a început sa experimenteze un concept fără precedent: o construcţie care va face întradevar ghetele Adidas flexibile şi care vor redefinii

contactul jucătorilor cu mingea. Acestea nu vor avea zona degetelor înfăşurată în placă metalică şi vor avea jumătate din grutatea celor existente pe piaţă. În cei patru ani care au urmat , în cantonamentele din Elveţia, fotbaliştilor germani le-au fost trimise cutii cu noua încălţăminte Adidas. O parte dintre aceştia şi-au exprimat dezaprobarea, plangânduse de ranile provocate de catre încălţăminte asupra degetelor şi asupra gleznei, dar ghetele Dassler erau facute şi studiate pentru jucătorii mai rafinaţi cum ar fi : Fritz Walter, care se baza pe atingerea acestora.
     Competiţia din Elveţia s-a dovedit a fi foarte surprinzătoare pentru echipa Germaniei, aceasta învingând tot şi oprindu-se în finala, urmând să dispute următorul meci impotriva Ungariei.  La acea vreme echipa Ungariei nu mai pierduseră un meci de patru ani şi jumătate, fiind recunoscuţi pentru forma lor devastatoare. În ziua meciului Adolf împreună cu Herberg urmareau cerul, sperând să vada nişte nori de ploaie, deoarece Fritz Walter era recunoscut pentru jocul său pe terenuri grele. După cum îi relatase prietenului sau Herberger, înainte de startul competiţiei mondiale, fabricantul de ghete tocmai descoperise o invenţie tehnică, care a devenit cunoscută sub numele de “crampoane ajustabile”, care se puteau extinde sau micşora datorită filetului. Daca terenul era uscat, jucătorii puteau să înfileteze la maxim crampoanele, acestea permiţândule aderenţa necesara, iar daca terenul era ud, acestea se desfiletau pană la o anumita lungime, pentru ca jucătorii să se poată deplasa mai uşor. Dupa un meci jucat în cele mai grele condiţii meteo, Germania reuşeşte să se impuna cu 3-2 în faţa Ungariei, reuşind să intoarcă rezultatul în a doua repriză după ce au fost conduşi cu 2-0. Triumful lor neaşteptat a fost celebrat ca renaşterea democraţiei germane. Datorită jocului extraordinar al finalei din 1954, acest succes a fost celebrat sub numele “das Wunder von Ber” adică “ Miracolul din Berna”. Împreună cu jucătorii care au luptat eroic, Adi Dassler a fost considerat ca un instrument al triumfului lor. Ziarele germane l-au numit “fabricantul de pantofi al naţiuni”, în timp ce ziarele din Anglia scriau despre ghetele Adidas care erau la jumatate din greutatea tuturor ghetelor fabricate la acea vreme. Victoria a inspirat sloganul pe care Adidas îl printa pe cutiile de ambalaj “Adidas-der sportschuh der Weltbesten (Adidas-adidaşii campionilor mondiali)”.

Adolf a învăţat sa lucreze şi cu publicitatea firmei, recunoştiinta acesteia ajungând in cele mai indepărtate colţuri ale lumii. Adidas a început să fie bombardată cu foarte multe cereri de adidaşi similari cu cei purtaţi de jucătorii nemţi la Berna. Una dintre cele mai îndepărtate

scrisori venea de la Ray Schiele, un german care s-a mutat în Canada la începutul anilor 50’ şi care a luat tot felul de activităţi de vânzare, folosind aproape orice, de la marmeladă la locomotive. Cunoscând-o pe Kate Dassler (soţia lui Adolf Dassler), a stabilit împreună cu aceasta să îi trimita câteva perechi de adidaşi. Cele trei perechi trimise de Kate nu au fost suficiente să pornească o afacere dar Schiele a persistat şi a reuşit când a obţinut un contract cu echipa locală de footbal Edmonton Eskimos.
     Ray Schiele a fost pus ca şeful companiei, de catre Adolf, care va purta acelaşi nume Adidas Canada. Aceasta a fost primul punct de desfacere pe plan extern realizată de către Adidas. În acest moment Adidas era recunoscuta de majoritatea ţărilor europene.
     Familia Dassler au pulsat producţia până la aproape 2000 de perechi de adidaşi pe zi, dar tot nu erau capabili să facă faţă cererii masive de incălţăminte. Au început prin a construii noi fabrici în Germania, prima fiind cea din Scheifeld, la aproximativ 30km în nordul Herzogenaurach-ului. Liniştit şi retras, Adi îşi petrecea tot timpul în spatele planşetei de desen, facând tot felul de desene tehnice, angajaţii acestuia apreciindu-i atitudinea lui de a rămâne cu picioarele pe pamant. Doua lucruri nu erau tolerate de catre acesta: ignoranţa şi delăsarea angajaţilor, fapt pentru care la prima sesizare a lui Adolf ca un angajat nu munceşte sau nu îl interesează ceea ce face, era dat afara.
    Dupa declaraţiile asitentului personal al lui, Heinrich Schwelger, Adolf era mult mai activ noaptea, dimineaţa ocupandu-se de părţile de finisare. Noile tehnologii apărute, care puteau să prelucreze atât cauciugul cât şi plasticul, developate de ingineria chimică, i-au dat mai multe posibilităţi de creere acestuia. Adidas a revoluţionat prin aceste tehnologii, multe bunuri de consum şi au schimbat în întregime felul în care aratau adidaşii, acestora fiindu-le adaugate în diverse locuri şi bucăţi de plastic. Experimentele lui Adolf erau bazate pe greutatea materialelor, tehniciienii încercand aproape tot, de la  piele de câine pană la piele de porc, încercând să le calce pe urme celor de la CWS care au descoperit pielea de cangur şi au impuso ca standard în fabricarea ghetelor de footbal.

Unul dintre cele mai bizare dueluri Dassler vs Dassler a avut loc la campionatul mondial din Suedia în 1958, când naţionala Germaniei s-a oprit în semifinale fiind învinsă de ţara gazda care avea sa piardă în finală împotriva puternicei echipe a Braziliei. Rudolf Dassler a sesizat oportunitatea de a da Adidas în judecată pentru folosirea sloganului campionii lumii deoarece susţinea că sloganul nu mai era de actualitatea acum când Brazilia a cucerit

Campionatul Mondial, printre care se numarau şi jucatori care purtau încălţăminte Puma. Wolfgang Krause atunci fiind cel care se ocupa cu publicitatea firmei Adidas, a ignorat complet avertismentul. Rudolf a depus o plângere în scris la tribunalul din   Herzogenaurach, solicitând ca sloganul să fie înlăturat imediat. Tribunalul a decis în favoarea lui Puma, dar a dat 5 săptamani la dispoziţie lui Adidas să scoată literele de pe încălţăminte şi să înlocuiască toate cutiile în care aceştia erau vânduţi.

Adidas a avut parte de o răzbunare neaşteptată din partea unui negustor de peşte care locuia peste drum de firma lui Rudolf. Înainte de cazul de la tribunal, pescarul a achiziţionat o furgonetă care a aparţinut firmei Adidas, care era inscripţionata cu însemnele adidas. Nimic nu putea să îi enerveze pe cei de la puma decat sa vada în fiecare zi însemnele Adidas chiar în faţa sediului. După ce a dat în judecată Adidas, Rudolf a mai adus în faţa tribunalului şi pe cei de la firma Mobus, pe care i-a acuzat ca folosea ca logo o imagine asemanătoare bradului Puma. Frieda Mobus, directorul general a primit support din partea lui Adidas, aceştia reuşind să ajute la căştigarea procesului şi a unei sume imagine aduse firmei.

Sange Tanar 

La sfârşitul anilor 50’ amândoi fraţi Dassler aveau un respect considerabil venit din partea companiilor sportive. Puma era afirmata mai intens la cluburile germane de footbal , în timp ce Adidas creştea zilnic pe marea şcena internaţională, neavând rival la naţionala Germaniei, atat timp cat antrenor era Herberger.

Horst Dassler, fiul lui Adolf Dassler, în vârstă de numai 20 de ani, a fost trimis de tatal său pentru a participa la olimpiada de la Melbourne. La acea vreme în firma germană a tatalui sau nimeni nu putea vorbii mai bine decât Horst limba engleză şi Adidas nu îşi putea pierde şansa de a concura la această olimpiadă, care era transmisă în aproape toate colţurile lumii. După trei zile de zburat cu avionul Hors ajunge în Australia, constatând că adidaşii trimişi de catre tatal sau pentru a putea fi prezentaţi la olimpiadă erau încă blocaţi în port, alături de transportul celor de la Puma. Încercând să gasească o soluţie pentru a reuşi să scoată din port încălţămintea, Horst caută printre cei mai buni atleţi încercând să îi determine să încludă în echipamentul lor încălţămintea Adidas. Acesta a mai strecurat şi o suma de bani

în buzunarele celor care puteau decide restituirea coletelor, fapt ce s-a şi întamplat, dand o lovitură celor de la Puma care nu au reuşit să-şi scoată marfa din port. Datorită Olimpiadei, s-a deschis recent în Mlebourne un depozit sportiv care începuse să importe încălţămintea Adidas care avea sa fie prezentată. Frank Hartley, proprietarul acestuia, a ajuns la o înţelegere cu Horst Dassler, care dorea sa puna la dispoziţia atleţilor încălţăminte gratis pentru a concura. De cele mai multe ori atleţii trebuiau să-şi procure singuri echipamentele, doar în unele ţări mai bogate primeau din partea federaţiei o pereche de adidaşi.
     În ciuda tuturor problemelor avute Horst era încrezător că nu va fi deportat (în acele timpuri avantajele tehnice erau considerate a fi falsuri, oficialii competiţiilor considerând ca un altet trebuie să îşi arate propriile puteri fara ajutor divin) pentru oferirea de adiaşi cu crampoane, deoarece crampoanele puteau fi privite ca un echipament tehnic indispensabil alergătorilor. Încălţămintea cu crampoane nu era ieftină, posesorii acestora reparandu-le până în momentul în care acestea se stricau definitiv.
    Pentru olimpiada de la Melbourne, tehnicienii Adidas au creat o încălţăminte cu trei linii verzi pe latul şi exteriorul piciorului, continându-se cu o dungă spre călcâi. Majoritatea atleţilor britanici şi-au adus cu ei încălţăminte fabricată de Foster şi J.C. Low, un mic magazin din Wimbledon. În timp ce Adidas nu a fost în stare să cucerească terenurile britanice, micul magazin al lui Foster şi J.C. Low s-a transformat într-un ritual pentru atleţii de primă mână din Oxford şi Cambridge. Acolo se făceau în mare parte numai încălţăminte personalizată la comandă, iar pentru olimpiadă aceştia au făcut câteva perechi cu crampoane de titanium care au fost reciclate dintr-un motor de Rolls-Roys.

Derek Ibotson, primul alergător britanic, care a acoperit o milă în doar patru minute a fost printre cei care au acceptat oferta micului Dassler, reuşind sa ducă acasă medalia de bronz. Al Oerter, campionul american la aruncarea cu discul, a purtat Adidas încă de prin anii 50’, a reuşit să se impună la Melbourne printr-o aruncare record, reuşind să câştige trei medalii de aur, toate purtând numai Adidas. Americanii aveau şi ei fabrica lor de tradiţie producătoare de încălţăminte Wilson, care era oferită tuturor atleţilor de top pentru a-i putea reprezenta la nivel internaţional. La Olimpiada de la Melbourne, starul lor la proba de 5000 de metri era Boby Marrow, care fusese “protejat” de cei de la Wilson încă de la vârsta de 16 ani. Acesta semnase un contract prin care nu avea voie să poarte altceva decat încălţăminte Wilson. Ca şi tatăl sau, Horst Dassler a ţintit cei mai buni atleţi şi a reuşit să îl convingă pe Marrow să

poarte Adidas înlocuindu-i  încălţămintea fară ca acesta să ştie. Calitatea adidaşilor nemţeşti şi-au spus cuvantul, imediat dupa purtarea acestora Marrow renunţând la contractul cu cei de la Wilson despagubirea pentru închieierea contractului fiind plătită de Adidas.
     Un rival necunoscut de către Horst, a fost Onitsuka Tiger, care a avut bazele puse de un om care şi-a început viaţa numindu-se Kihachiro Sakaguchi, dar şi-a schimbat numele după ce a fost adoptat de către familia Onitsuka Kobe, imediat după război. Ţelul companiei era de a îndeparta tineretul japonez de pe strazi, încurajându-i în a participarea competiţiilor sportive. Cunoscând numeroasele beneficii de publicitate pe care le-ar putea obţine de la Onitsuka, Horst a stabilit o legătura cu acesta prin care acesta era deacord să îi expună încălţămintea în toate reprezentanţele detinute pe teritoriul Japoniei. Exista însa şi o taxă care trebuia platita, 10$ pe adidas expus timp de cinci luni.
   La sfârşitul Olimpiadei de la Melbourne, când medaliile au fost numărate, Horst Dassler şi-a informat cu mândrie parinţii şi tehnicienii că 17 dintre medaliile de la olimpiadă au fost câştigate de către atleţii care purtau Adidas. Pozele din ziare, în special cele de la linia de sosire, erau concentrate în mare parte pe echipamentul atleţilor, acest lucru creând publicitate imbatabilă pentru Adidas. Printre câştigători Boby Morrow s-a ridicat la aşteptările celor prezenţi, câştigând trei medalii de aur la proba de 100, 200 şi 400 de metri. Pentru Horst Dassler, Olimpiada de la Melbourne avea să aibă mai multe repercursiuni, deoarece în timplul petrecut de către acesta a stabilit o reputaţie în afacerea sportului. Mulţi dintre atleţii care au concurat în Australia, au rămas implicaţi în sportul internaţional, câţiva dintre ei ajungând directori executivi în diferite poziţii. Horst s-a asigurat că aceştia vor ţine minte de ajutorul oferit de cei de la Adidas.
     La Olimpiada de la Roma, alteţii deveniseră foarte buni cunoscători în privinţa echipamentelor, încât căutau cu disperare încălţămintea nemţească. Puma a venit tare din urmă încercând să-şi obtină faima mergând pe urmele celor de la Adidas de la Olimpiada din Melbourne, dându-şi încălţămintea pe gratis celor mai buni atleţi. Problema pentru Puma era ca Adidas avea o poziţie foarte ridicată pe piaţa internă şi internaţională, având şi dovada celor 17 medalii câştigate la olimpiada anterioară.

Armin Hary, un controversat sprinter german, a fost primul sportiv care a exploatat rivalitatea. Cu cateva luni înainte de Olimpiadele de la Roma, Hary a demonstrat de mai multe ori că este cel mai rapid om din lume. A fost primul atlet care a reuşit să parcurgă

distanţa de 100 de metri în 10 secunde. În iunie 1960, în Zurich, Hary doboară recordul mondial, dar acesta nu a putut fi luat în calcul datorită startului fals pe care l-a avut. Totuşi acesta i-a convins pe arbitrii că a fost o greşeală, reuşind din a doua încercare să parcurgă distanşa de 100 de metrii în cele 10 secunde. Adolf Dassler era încântat de performanţele atletului, acesta devenind un oaspete cu regularitate la fabrica din Herzogenaurach. După o perioadă petrecută în Statele Unite, Hary a învăţat ca performanţele bune trebuiesc răsplatite, drept pentru care, întorcându-se în Herzogenaurach, a cerut directorului de marketing al firmei Adidas, Alf Bente, o suma de bani sau 10.000 de perechi de adidaşi pentru ca acesta să concureze la Olimpiada din Roma cu încălţăminte Adidas. Foarte surprins de cererea efectuată de către atlet, Alf a refuzat categoric suma de bani cerută, dar a zis că va lua în considerare numarul perechilor de adidaşi şi va discuta cu Adolf. După cum se aştepta Dassler a refuzat cererea lui Armin, care anticipând un eventual refuz şi-a făcut noi legături decealaltă parte a râului Aurach. Pentru publicitatea oferită, cei de la Puma au fost deacord în privinţa cererii identice a lui Hary cu a celor de la Adidas de echipament si bani. Datorită relaţiei stabilite dealungul timpului, la Olimpiada din Roma, Adolf spera că îl va vedea pe Armin Hary reprezentând cele trei linii. Aşteptările i-au fost înşelate, când la finala probei de 100 de metri Hary purta încălţăminte Puma, fiind foarte uşor recunoscut din tribune, acesta aflându-se între cei trei alergători calificaţi, toţi purtând Adidas. Toata conducerea Puma a aclamat momentul în care Armin a ieşit pe primul loc câştigând medalia de aur, entuziasmul acestora trecând foarte repede când, în momentul decernării medaliei acesta a urcat pe podium purtând încălţăminte Adidas. Atletul spera să fie răsplătit de ambele firme, Adolf interzicându-i din acel moment să mai treacă pragul fabricii sale. Şi cei de la Puma au fost dezgustaţi de cele petrecute, dar au continuat să colaoreze cu Armin, spunând despre acesta că este: „campionul care mănâncă la ambele tabere”.
            Extinderea Adidas devine tot mai proeminenta în anul 1959, imediat după olimpiada de la Melbourne. Horst Dassler a vizitat Alsace, în prezent una din cele 26 de regiuni ale  Franţei, aflată la numai patru ore de condus din Herzogenaurach, în scopul de a extinde fabrica tatălui sau şi pe pământ francez. Industria încălţămintei din Alsace era în pericol, deţinătorii de fabrici căutând cu disperare să vândă fabricie. În timpul războiului Alsace a fost informal anexată Germaniei şi a forţat fabricanţii de încălţăminte să contribuie la efortul războiului. Odată încheiat conflictul, teritoritoriul Alsace a revenit Franţei.

Cea mai bună şi mai rentabilă alegere pentru implantarea unei noi fabrici Adidas, a fost considerată Vogel, o companie de linie aflată în micul oras Dettwiller. Georges Philippe Gerst proprietarul firmei Vogel, a fost deacord să renunţe parţial la aceasta în favoarea celor 150,000 de forinti, primiţi din partea celor de la Adidas. Pentru fondarea noii fabrici, Horst a pornit cu 350,000 de forinti, începând prin a produce 500 de perechi de adidaşi pe zi. Foarte rapid acesta a hotărât să puna stăpânire pe toate anexele lui Vogel, cumpărând un an mai tarziu toate fabricile cu 17,5 milioane de franci. Pe hârtie Adidas Franţa era trecută ca reprezentanţă care primea toate comenzile din Herzogenaurach, dar în realitate, fabrica era independenta de cea din Germania, funcţionând cu rezervele propii. De fiecaredată când avea oportunitatea unui spaţiu liber Horst, darma tot ce îi stătea în cale, făcând loc pentru o noua fabrică. Alian Ronc, asitentul personal al lui Horst “Nu îi păsa de nici o problemă, de greutatea sau de costurile acesteia. După ce lua deciziile, noi eram cei care trebuia să le implementăm”. Îţi punea angajaţii la îndelungi ore de lucru, aceştia renunţând la marea parte a timpului lor pentr a-l urma pe Horst. Începeau dimineaţa în zori şi terminau deobicei seara târziu, uneori lucrând şi zile la rand. “Le Patron”, cum era cunoscut Horst în Alsace, lucra cel mai mult. Un workaholic după toate standardele, întotdeauna căuta metode pentru a-şi exploata timpul cu cea mai mare eficienţă posibilă.

     În primii ani de funcţionare, marea majoritate a producţiei din Alsace era transportata şi depozitată la sediul central din Herzogenaurach, urmând apoi a fi vândute pe teritoriul german. Horst împreună cu câţiva tineri atleţi francezi, au reuşit să aducă în vizorul celorlalţi atleţi regionali calitatea oferită de această încălţăminte, oferind ca şi tatăl său un numar foarte mare de perechi de adidaşi celor mai buni atleţi. La început au primit un numar mic de comenzi de la cluburile franceze de footbal şi câţiva atleţi individuali. Pe teritoriul francez Adidas concura cu alte doua puteri recunoscute regional : Hungary şi Razmond Kopa, o companie fondată de cel mai bun jucator francez al anilor 50’. Spre deosebire de atleţi, jucătorii de footbal erau foarte încântaţi în a câştiga venituri suplimentare, mai ales după perioada de retragere, cei mai buni dintre aceştia ajungând a fi angajaţi de catre Horst, pentru a aduce o imagine cât mai bună şi mai profitabilă firmei.

Un astfel de jucator a fost Just Fontaine, un jucător francez care a înscris 13 goluri în şase meciuri de la Cupa Mondiala din 1958 din Suedia. Patru ani mai târziu din cauza unei accidentari acesta a trebuit să îşi încheie cariera, alăturându-se companiei Adidas ca

reprezentant de vânzari. Fontaine a produs una dintre cele mai mari lovituri pe piaţa financiară pentru Adidas când i-a propus lui Horst ca pe lângă încălţăminte să producă şi mingii de footbal. Ideea a fost preluată cu mare optimism şi în scurt timp Horst a reuşit să facă o minge de footbal în negru şi alb care se putea distinge foarte uşor de celelalte mingii existente, majoritatea fiind maro sau negre. Acestea au avut un succes enorm, fiind necesară exitinderea lanţurilor de fabrici Adidas. Le Walck, o localitate din Alsace a fost prima fabrică de mingii Adidas, unde acestea erau create de la zero urmand apoi sa fie inscripţionate în Spania. Ceilalţi doi competitori de pe piaţa franceză (Hungary şi Razmond Kopa) au fost nevoiţi să retragă banalele mingi de pe piaţă deoarece resursele nu le permiteau să modifice sau să imbunătăţească materia prima a acestora. Reântors în Herzogenaurach, Horst a descoperit cum Adidas beneficia de atingerea personală a parinţilor acestuia. Atleţii care veneau la fabrică erau siguri că vor avea o primire călduroasă şi că Adolf Dassler le va asculta cu atenţie dorinţele, reuşind să le facă încălţîmintea dorită.
            În 1966 Horst Dassler s-a deplasat la Queenswaz, în Bayswater, unde pentru aproape o lună, acesta va fi sediul central al unei mari lovituri de marketing a firmei Adidas, aceştia avand o misiune strictă: de a se asigura ca la urmatoarea Cupă Mondială toţi jucătorii vor purta numai Adidas. După numeroase meciuri amicale în care echipa Angliei a zdrobit tot, ziarele vuiau, susţinând ca vor câştiga cu siguranţă. Entuziasmul era enorm în toată Anglia, toate biletele fiind vândute, sute de televizoare fiind achiziţionate.  Pentru Horst aceasta era o ocazie monumentală de a crea o publicitate imensă firmei. Problema acestuia era patriotismul englezilor, care se mândreau cu cele doua branduri, Villain şi Hotspur, amândouă fiind create de către fabrica din Manfield în Stockport.

În 1961 Umbro ajunsese principalul furnizor de echipament pentru englezi. Sediul acestora era în imediata apropiere a stadionului Manchester United fiind cea mai buna echipa din Anglia. Horst Dassler, beneficiind de stransa legătură dintre tatal sau şi fondatorii Umbro (Harold şi Walace Humphreys) le-a propus acestora o colaborare cu Adidas Franţa, prin care cei doi puteau sa îşi vândă echipamentele în toate reprezentanţele fraceze şi cei de la Adidas să facă acelaşi lucru în reprezentanţele Umbro. Ideea a fost aprobata cu mare entuziasm de cei de la Umbro deoarece aceştia nu erau nevoiţi să plătească chirie pe depoziterea marfurilor. Invazia de adidaşi în reprezentanţele Umbro nu a avut mare succes la început datorită patriotismului englez, fapt ce a determinat reducerea costului cu 50% a adidaşilor. Jimmy

Gabriel un tânăr jucător la Manchester United, a fost rugat de antrenor să poarte încălţămintea Adidas deoarece acesta auzise de performanţele obţinute de la antrenorul Germaniei. Jimmy şi-a ascultat antrenorul fiind ridiculizat şi badjocorit întregul meci de catre spectatori şi de către colegii lui. Cu toate acestea nu a dat importanţă jucând încontinuare şi la celelate meciuri, dezvoltându-şi foarte repede diferite tehnici fapt ce a determinat întreaga echipă să ia cu asalt magazinele Umbro, din pacate pentru acestia nu pentru produsele lor. Majoritatea echipelor din Premiership au început sa copieze modelul celor de la Manchester, recurgând la aproape orice mijloace pentru a face rost de încălţămintea nemţească. În prima zi de dechidere a Cupei Mondiale, mai mult de jumătate din echipa Angliei purtau logoul Adidas. În acelaşi timp Armin Dassler, fiul lui Rudolf Dassler şi-a făcut şi el loc la acest campionat, reuşind să echipeze întreaga echipă a Portugaliei cu încălţăminte Puma. În timp ce Anglia şi Germania de Vest, care deasemenea purta încălţăminte Adidas, îşi croiau drumul spre marea finală, Portugalia reuşea la rândul ei să facă un real spectacol, învingând Korea de Sud în sferturi cu ajutorul fenomenalului Eusebio, care a reuşit sa întoarcă scorul de la 3-0, la 3-4, ajungand în optimi, unde aveau să fie învinşi de Brazilia lui Pele. Datorita lui Armin Dassler trei sferturi din echipa Braziliei purtau încălţăminte Puma. Primul duel al noii generaţii Adidas vs Puma a fost dat în semifinală când Brazilia a întâlnit echipa gazda Anglia, care a învins cu 1-0 aducând multă fericire în rândul celor de la Adidas. Finala a fost de vis pentru Horst Dassler, Germania de Vest întâlnea Anglia, iar terenul va fi înţesat numai de încălţăminte Adidas. În ziua meciului nu era nici un loc gol în stadionul Wembley, fiind estimat că meciul va fi vizionat de aproximativ 500 de milioane de telespectatori. Pentru finală Adidas oferea fiecărui jucător 1000 de lire pentru a purta încălţămintea acestora pentru a nu ceda în faţa stimulentelor oferite de cei de la Puma şi Kopa. Când cei 22 de jucători au intrat pe teren şi publicul a erupt în aplauze, fabricanţii scanau terenul pentru a vedea ce poartă fiecare jucător. Puma reuşise întradevar să convingă doi dintre jucătorii Angliei să îi reprezinte în finala dar era prea putin. Finala a fost câştigată de Anglia cu 3-2 dar pentru Adidas nu mai conta, reuşiseră să înlăture aproape toate mărcile şi să se impună pe primul loc.

Cu mult înainte de Olimpiada din Mexic în 1968, rivalitatea dintre Puma si Adidas era din nou aşteptată. Puma dorea să îşi ia revanşa pentru Cupa Mondiala din 1966, încercând prin orice mijloace să îl devanseze pe Horst şi Adidas. Datorită discriminărilor împotriva

persoanelor de culoare se dorea cât mai mult boicotarea Olimpiadei, aceştia nedorind să mai concureze pentru “o ţară rasistă, U.S.A” în semn de protest.
     La această olimpiada a fost interzisă recompensarea atleţilor pentru purtarea echipamentelor, dar Adidas ştia de acest lucru de multă vreme şi a plătit atleţii cu mult înainte de olimpiadă. Imediat dupa terminarea Cupei Mondiale din 1966, Horst a început să-şi ia notiţe pentru urmatoarea olimpiadă. Acesta a descoperit că în Mexic se plăteşte vamă pentru toate materialele destinate comercializării ceea ce însemna o mare din profitul obţinut pe produsele sale. Peter Jansen, directorul vamilor din Mexic a facut o înţelegere în 1967 cu Horst Dassler prin care îi acorda acestuia dreptul de a-şi aduce şi comercializa produsele fără ca acesta să mai platească taxa de vamă. Cu câteva săptămâni înaintea Olimpiadei, au sosit si reprezentanţii firmei Puma, care au aflat cu deziluzie despre taxa de vamă percepută de statul Mexican. Pentru a evita această taxă, Armin Dassler, a modificat inscripţiile de pe containerele în care aveau încălţămintea, inscripţionându-le cu însemnele de transport Adidas (AD).  O telegramă de la Air France a identificat suplimentul urgent al celor de la Adidas, având inscripţia Adidas Mexico. După primirea telegramei Horst s-a dus direct la vamă fiind sigur că acel container este plin cu încălţămintea celor de la Puma. Acesta a solicitat ajutorul politiei vamale, reuşind sa blocheze containerul în vamă. Art Simburg un fost membru al conducerii Puma a fot arestat în momentul solicitării containerului, în scopul ridicării acestuia. Rămaşi pe dinafară cei de la Puma priveau de pe margine desfăşurarea competiţiei, dominata agresiv de Adidas. Tommie Smith, John Carlson şi Peter Norman au ajuns în finala de 200m, fiind un duel direct între primii doi care reuşiseră anterior să doboare recordul mondial de viteză reuşind să parcurgă 200m în numai 19,8 secunde. Din păcate pentru cei de la Adidas, numai Peter Norman purta încălţămintea acestora, ceilalţi doi fiind de culoare, au alergat desculţi în semn de protest referitor la discrimineare. La sfârşitul cursei, Tommie Smith s-a clasat pe primul loc, fiind urmat de Peter Norman si de John Carlson. La săritura în lungime au fost tot cei de la Adidas care au ieşit pe primul loc cu ajutorul lui Bob Beamon, un atlet de culoare din New York, care a reuşit să sară 8,90m, atrăgând atenţia asupra adidaşilor cu şase crampoane, creaţi special de către Adolf Dassler pentru această probă.
Istoria se repeta 
Demn de încredere şi dovedind un real talent Horst aştepta momentul în care va prelua controul asupra întregii firme Adidas. Deşi Adolf nu a confirmat că Horst va fi cel care va continua la conducerea firmei, acest lucru părea să fie destul de evident, deoarece era o firmă de familie şi nu era de conceput ca aceasta să fie condusă de cineva strain. Horst nu avea degînd să aştepte hotărârea tatălui său şi a continuat să dezvolte cât de mult posibil Adidas Franţa. Majoritatea produselor Adidas erau vândute în alte ţări prin intermediul distribuitorilor, care le cumpărau din Herzogenaurach, dar Horst ştia că dacă reuşeşte să convingă distribuitorul să cumpere mai multe produse din fabrica sa franceză, ar reuşii să se desprindă de afacerea tatălui său. Cel mai mare premiu a fost Statele Unite, unde vânzările Adidas creşteau într-un ritm ameţitor. Afacerea originală pentru acest teritoriu imens a fost realizată în 1955, când Simeon Dietrich ajuns în Herzogenaurach, a fost deacord să vândă în micul său magazin din Michigan produsele nemţeşti. La început pentru procurarea încălţămintei a fost necesară doar o înţelegere verbală, abia mai tarziu datorită cererii crescânde s-a recurs şi la semnarea unui contract. Câţiva ani mai târziu Detrich a admis ca nu poate acoperii toată suprafaţa Statelor Unite de unul singur. În 1968 Statele Unite erau împărţită intre Dietric şi alţi trei distribuitori: Doc Hughes, texanul care acoperea partea de sud-est, Bill Closs, controla coasta de vest şi Ralph Libonati care a obţinut coasta de est. Cei patru americani aveau relaţii foarte bune cu Adolf Dassler, aceştia realizând o colaborare cu Adidas, prin care cumpărau un numar foarte mare de încălţăminte, obţinând o reducere de până la 50%, urmând apoi să majoreze pretul considerabil în magazinele acestora.Afacerile mergeau foarte bine după cum relata Garz Dietrich “Creşterea era exponenţiala, timp de câţiva ani imi petreceam toate dupamiezele la birou, doar completând comenzi”.

Urmărind triumfurile Adidas la nivel internaţional, cererile veneau într-un ritm tot mai accelerat. Întotdeauna a fost o luptă pentru a reuşii corelarea cererii cu oferta în Herzogenaurach. Cererile magazinelor i-au înebunit pe americani şi alţi distribuitori, aceştia ajungând la solicitarea produselor încă cu un an înainte dar tot degeaba, acestea nefiind suficiente pentru masiva cerere. Dorind să se separe de sediul central de Herzogenaurach, Horst a i-a propus tatălui său să producă şi să exporte şi el la randul său încălţăminte pentru cei patru distribuitori americani. Astfel acesta avea o legătură directă cu furnizori stabili şi că

oricine ar fi venit la conducerea Adidas nu ar fi putut să îi ingroape afacerea. Preţurile oferite de către francezi erau cu 40 de cenţi sub cele oferite de nemti dar îndeajuns pentru a fi favorizate de catre cei patru distribuitori americani care puteau să-şi creeze un profit. Reuşind să exporte din ce în ce mai mult Horst a mai achiziţionat câteva fabrici în Alsace şi una în Landes, lângă graniţa cu Spania. Competiţia internă îi stimula pe francezi să caute zilnic pentru a produce la preţuri cât mai scăzute, pastrând calitatea şi învingându-i pe germani cu orice preţ. Pentru a nu rămâne în urmă, Adolf a început să extindă fabrica, achiziţionând un spaţiu destul de mare în Herzogenaurach şi încă cinci fabrici pe teritoriul Germaniei. Extinderea a fost supravegheată de către Alf Bente, soţul celei mai mari surori ale lui Adolf. Pentru a grăbii producţia la începutul anilor 1970, acesta a încheiat un contract la o scară largă cu Yugoslavia, care se baza pe fabricarea la un preţ redus a produselor. Iniţial acesta a primit multe plângeri de la distribuitori deoarece adidaşii fabricaţi în Yugoslavia se rupeau foarte repede, fiind de o calitate inferioară. Bente a explorat mai departe un parteneriat cu Taiwan, unde i-a cunoscut pe fraţii Riu. Aceştia aveau să devină parteneri apropiaţi în urmatoarele decenii, reuşind să construiască în Taiwan douazeci de fabrici care să produca la o scară largă adidaşi, din care mai mult de 80% erau destinaţi teritoriului european şi american.
     Cea mai bună invenţie care a venit din partea tehnicienilor francezi au fost adidaşii Superstar. Până atunci, baschetul era aprovizionat cu echipamente de firma Converse, compania americană a All Star Fame. Cu lansarea noilor adidaşi din piele, Superstar în 1969, Converse a fost aproape înlăturată de pe piaţă. Mişcarea a fost inspirată de Criss Severn unul dintre noii distribuitori din partea de vest a Americii. Severn a mai fost asociat cu cei de la Adidas la începutul anilor 1950, dar Horst Dassler a renunţat la contract deoarece simţea că vanzarea nu decurge destul de repede, pentru care drepturile de a le vinde produsele i-a fost acordat lui Bill Colss. Cu timpul Horst a uitat de neânţelegerile personale şi a fost deacord să îi redea drepturile lui Severn.

După cum acesta observa încălţămintea de baschet nu se schimbase aproape deloc în deceniile anterioare. Mişcările greoaie şi slabul contact cu solul aduceau o inferioritatea asupra jucătorilor şi de multe ori sufereau de accidentări în partea inferioară a piciorului. Încălţămintea de baschet ca şi în prezent este mai înalta decât ceilalţi adidaşi în special în zona gleznelor. Adidas a creat o decupatura pentru o mobilitate mai bună în zona gleznei şi

facut întreaga parte de sus numai din piele reducând astfel accidentările provocate de cauciugul dur fabricat de cei de la Converse. Când Criss a pătruns cu mândrie în vestiar cu noii Superstar, jucătorii nu erau siguri pe ce avea acesta de oferi, deoarece jucaseră cu încălţămintea de la convers de când s-au apucat de acest sport. Pătrunzând pe o piaţă nouă, celor de la Adidas le-a fost foarte greu la început deoarece Converse lucra deja cu cei mai bun baschetbalişti la acea vreme, având o armată de vânzători în timp ce Criss era singur. Norocul lui Horst Dassler a fost cunoştiinţa acestuia cu Jack McMann, managerul echipei San Diego Rockets, care era supărat datorită numeroaselor accidentări provocate de încălţămintea celor de la Converse. Acesta a fost foarte receptiv la propunerea lui Horst, ca jucătorii echipei să poarte produsele. Nu toţi jucătorii au fost încântaţi de această idee dar treptat au fost convinşi de ceilalţi coechipieri. La începutul sezonului principalii lideri NBA au fost impresionaţi de viteza si capabilitatea de deplasare a jucătorilor pe teren, tinând cont că echipa San Diego era cea mai slaba din campionat. Echipa a reuşit să termine pe podium clasându-se pe locul trei, fiind deschizătorii unui nou început pentu cei de la Adidas. În al doi-lea an de prezenţă pe piaţă, încălţămintea celor de la Adidas era atât de cunoscuta încât cea mai bună echipă de baschet Boston Celtics purtau numai Superstar, care costau 85 de cenţi cu numai 15 cenţi mai ieftini decât încălţămintea celor de la Converse. Victoria din campionatul american a celor de la Boston a convins cât mai mulţi jucători să renunţe la produsele celor de la Converse. La patru ani de la pătrunderea pe această piaţă Adidas reuşea o nouă lovitură, să conducă autoritar întregul campionat NBA, forţândui pe competitori să se retragă.
     Primul contract în această industrie oferit de Adidas a fost facut vedetei de la Los Angeles Lakers, Kareem Abdul-Jabbar, care refuzând 1000 de perechi de încălţăminte de la Converse, a acceptat să semneze pentru 25,000$ pe sezon în februarie 1976, intrând în istorie ca primul sportiv contractat de Adidas. La începutul anilor 1970 preţurile Superstar-urilor costau 1$ cu 20 de centi mai mult şi era sub control autoritar de cătra Adidas Franţa.

Horst a dat o lovitura grea tatălui sau, când şi-a propus sa acapareze piaţa tenisului, popularitatea franceză fiind recunoscută mai mult decat Adidas-ul din Herzogenaurach. După cum observau managerii francezi tenisul trecea printr-o schimbare drastică, până în anii 1960 sportul fiind destinat numai amatorilor. Aceştia organizau campionate importante în care puteau să se înscrie numai prietenii lor amatori, care erau pregătiţi să se antreneze din greu şi

fără plată. Odată retraşi din acest sport, tenismenii câştigau banii din publicitate, făcând reclamă la echipamentul sportiv. René Lacoste, un fost campion tenismen francez, a reuşit să pună pe picioare o afacere grozavă în care producea echipament sportiv pentru jucătorii de tenis pe care punea doar un mic crocodil. Lansat în 1933 Lacoste a fost prima linie a brandurilor în materie de tenis. Până atunci încălţămintea de tenis era formată din pânză, cu talpă de cauciug, având o talpă destul de alunecoasă şi o durată de utilizare foarte scăzută. Robert Haillet, unul dintre cei doi jucători profesionişti francezi, a fost rugat insistent de către Adidas să deseneze încălţămintea adecvată în viziunea lui pentru tenis. Horst dorea să facă primii adidaşi de tenis făcuţi din piele, ceea ce era foarte greu de realizat datorită insuficienţelor şi utilajelor. Realizarea lor a durat aproape un an, reuşind ca şi Superstar-urile din baschet sa fie foarte apreciaţi, pielea aducând mai mult suport şi prevenind accidentările jucătorilor.
     La începutul anilor 1960 Ilie Năstase, domina competiţia de la Roland-Garros. Acesta purta tricou şi şort de la Lacoste în timp ce încălţămintea era ca a tuturor francezilor, cauciug şi pânză. Devenind din ce în ce mai popular, românul a fost abordat de cei de la Nike, o firmă americană aflată la început, aceştia oferindu-i pentru început un contract de 5,000$ şi câteva perechi de încălţăminte cu porecla sa inscripţionată pe aceasta “Nasty”. Partenerul său de dublu Jimmy Connors a primit deasemenea încălţăminte inscripţionată cu porecla lui “Jimbo”, dar piaţa aflându-se la început, încât acesta a acceptat să facă reclamă celor de la Nike fără a primii nici un ban.
     Horst a făcut o investiţie enorma când în anul 1973 s-a hotărât sa îi acorde un contract pe patru ani în valoare de 50,000$ lui Năstase, acesta acceptând şi devenind primul tenismen care a încheiat un contract cu Adidas. Acesta a devenit foarte bun prieten cu Horst Dassler, primind pentru el şi familia lui cutii întregi de adidaşi şi multe alte cadouri.
Pe lângă Nastase un alt tenismen, care purtase anterior încălţămintea celor de la Converse reuşea să atragă atenţia. Acesta era Stan Smith, un american cu puternică influenţă asupra acestui sport în ţara sa. Adidas i-au promis lui Smith un contract separat şi că îl vor susţine în planurile de marketing pe care acesta le avea. Prin acesta, Horst dorea să ţintească piaţa americană de tenis. Năstase şi Smith deveniseră modele pentru tinerii practicanţi ai tenisului, fiind imitaţi de la stil până la vestimentaţie. Aproape de retragere un studiu asupra comercializării adidaşilor a relevat că pe timpul contractului cu Adidas au fost vanduţi aproximativ 40 de milioane de adidaşi personalizaţi cu numele lui Stan Smith şi aproximativ 20 de milioane de adidaşi cu numele lui Ilie Năstase.
     În august 1972 avea să înceapă olimpiada de la Munich, de la care Adidas avea forte multe aşteptări, un factor important fiind locul de desfăşurare. Managerii s-au pregătit minuţios, stabilind întâlniri cu antrenorii echipelor prezente, pentru a se asigura de o prezenţă numeroasă a celor trei linii. Poate cea mai importantă reuşită a fost încheierea unui contract cu organizatorii jocurilor, de data aceasta Adidas nu se va mai vedea doar în picioarele jucătorilor, ci şi pe pieptul acestora. Diversificarea produselor a condus la modificarea în întregime a pieţei. Mutarea către echipament părea destul de evidentă dar e fost reţinută mult timp de Adolf deoarece susţinea că firma a fost creată numai pentru a produce încălţăminte.
Prima propunere pentru echipamente a venit din partea lui Willy Seltenreich, un mic producător de echipament sportiv, care aproviziona echpa naţională a Germaniei de Vest. Ştiind că afacerea lui este prea mică i-a propus lui Adolf o colaborare, acesta din urma putând să folosească orice material textil pentru fabricarea treningurilor şi putând să îşi pună sigla oriunde la vedere. Adolf a refuzat parteneriatul cu Willy, nefiind deschis la lucruri noi, continuând să fabrice numai încălţăminte.

Odată cu trecerea timpului părerile acestuia s-au schimbat, a început să investească în îmbrăcăminte, unde avea să o dezvăluie la olimpiada de la Munich. După îndelungi discuţii cu membrii organizatori, Adolf a primit acceptul de a furniza atleţilor îmbrăcăminte pentru olimpiadă, dar acestea să fie simple şi sigla sa nu cuprindă o suprafaţă mare pe echipament. Până atunci atleţii au purtat echipamente neinscripţionate şi de cele mai multe ori acestea fiind de aceeaşi culoare, nici o altă firmă de imbrăcăminte neavând acceptul conducătorilor olompiadei de a-şi inscripţiona numele pe acestea. Adolf şi Kate au investit mult în olimpiada de la Munich, încercând să atragă cât mai mulţi atleţi să îi reprezinte. Majoritatea dintre aceştia veneau direct la fabrică pentru a se aproviziona cu echipamente, de cele mai multe ori fiind gazduiţi pe perioada competiţiei. Datorită numarului mare de sportivi care îi treceau pragul fabricii, Adolf a hotărât să construiască un hotel în apropierea fabricii în care să poată găzduii toţi atleţii demni de a reprezenta Adidas la olimpiadă. Adversarul direct de la această competiţie se anunţa a fi Bill Bowerman, fondatorul Nike, fostul antrenor american al echipei de atletism de la Universitatea din Oregan.  Singurul scop care l-a determinat pe Bowerman să intre în această competiţie a fost să învingă Adidas, dar acest lucru era foarte greu de

imaginat, performanţele echipei americane fiind dezamăgitoare. Steve Prefontaine, tânărul atlet campion la 5,000 de metri în America, a fost asaltat de către managerii din Herzogenaurach pentru a-i reprezenta la olimpiadă, acesta refuzând oferta deoarece antrenorul Bowerman l-ar fi exclus din lot. Prefontaine s-a clasat doar pe locul patru la sfârşitul probei de 5,000 de metrii, terminând în spatele celor trei alergători care purtau Adidas. Când medaliile au fost numărate la sfârşitul olimpiadei de la Munich, s-a constatat că 80% din atleţii participat la această competiţie au purtat echipamentele Adidas. De la încălţăminte până la îmbrăcăminte Adidas şi-a doborât toţi adversarii. Adolf nu a putut să nege că diversificarea produselor prin creerea de îmbrăcăminte a fost un succes enorm pentru acesta.

La această olimpiadă o nouă extindere a color de la Adidas avea să aibă loc, cu ajutoul înotătorului american Mark Spitz, care a ruşit să câştige şapte medalii de aur. Remarcabil şi încrezător acesta precizase că se va întoarce din Germania cu multe medalii, fiind luat peste picior de întreaga sa echipă, deoarece acesta nu reuşise să se impună în olimpiada din Mexic la nici o probă. Remontat, în Munich a fost evident încă de la început când acesta a câştigat medalia de aur la 200 de metrii liber, stabilind şi un nou record mondial, că va fii printre atleţii de top. Horst Dassler doritor de a exploata şi această ramură sportivă l-a convins pe Spitz să se prezinte la decernarea medaliilor îmbrăcat în încălţăminte Adidas, acesta prezentându-se cu o pereche de Adidas Gazelle la primirea medaliei. Deoarece înotătorii purtau pantaloni lungi mai ales în partea de jos a picioarelor, acesta a venit cu încălţămintea în mană aşezând-o prima pe podium dupa care a salutat întregul public arătandu-le adidaşii. Indignaţi de publicitatea făcută, oficialii competiţiei au început să investigheze această problemă. Antrenorul era distrus, acesta fiind arestat imediat după terminarea competiţiei, dar eliberat a doua zi cu ajutorul lui Horst Dassler, care a reuşit să îi convingă pe oficiali că acesta este nevinovat. Spitz a fost nevoit să se retragă după această olimpiadă, devenind reprezentant de vânzări la Adidas Franţa. Horst dorea să pătrundă pe piaţă înotului, fiind ajutat de Spitz, dar dezaprobat de tatăl său. Adolf Dassler nu dorea ca Adidas să producă echipamente pentru înot, susţinând că baza activităţii lor era încălţămintea şi că inotătorii nu  o poartă. Reţinut în declaraţii în faţa tatălui sau, Horst a început să fabrice echipamentele sub numele de Arena Espana, o companie care lucra cu acesta de câţiva ani. Pentru a proteja renumele Adidas, Horst trimitea toate produsele care aveau imperfecţiuni celor din Arena,

reuşind astfel să scoată şi profit de pe urma acestora. Francezii au facut chiar şi logoul spaniolilor asemănător cu cel Adidas, înlocuind cele trei linii cu trei diamante.
     Alain Ronc, un manager dedicat carierei a fost desemnat pentru a conduce noua linie de echipamente de înot. Acesta impreună cu Spitz au reuşit să creeze un nou tip de echipament, acesta fiind foarte elastic şi pe tot corpul similar cu cel din zilele noastre. Cu Arena, Horst a demonstrat cât de bună devenise echipa sa de francezi. Aproape la un an  de la confruntarea cu Adolf, echipamentele Arena îşi făceau debutul la campionatul european din Berlin în august 1973. Doi ani mai târziu la Campionatul Mondial din Cali, Columbia, aproximativ douatreimi din înotători purtau Arena. Horst Dassler a investit 100,000$ în campionat fiind o suma foarte mare, atribuită jucătorilor, antrenorilor şi organizatorilor. În 1974 Speedo , brandul australian care deţinea monoolul virtual pentr echipamentele de înot, au anunţat retragerea de la următorul campionat european deoare nu puteau concura cu cei de la Arena, aceştia din urmă ajungând astfel pe primul loc.

 

Noul Imperiu
Pe măsură ce creştea afacerea Horst Dassler îşi dezvoltase anumite obiceiuri de invidiat. Oriunde s-ar fi dus sesiza orice oportunitate de a-şi consolida relaţiile cu oficialii sporturilor sau de a-şi stabilii altele noi, acesta susţinând că totul se bazează pe prietenie. Avea toate aptitudinile necesare pentru a-şi extinde relaţiile necesare vorbind fluent cinci limbi străine, nepunând niciodata înterbari ciudate, fiind considerat de prietenii acestuia perfect pentru acitvitatea desfăşurată. Recompensele pentru Adidas erau foarte mari în contractele cu federaţiile naţionale de sport, printre alte lucruri acestea stabilind încălţămintea şi îmbrăcămintea purtată de echipa lor naţională. Din păcate pentru Horst încălţămintea era privită ca un echipament separat pe care jucătorii puteau să îl aleagă singuri, ceea ce putea să il dezavantajeze deoarece negocierile cu aceştia durau foarte mult şi existau de cele mai multe ori posibilitatea unor accidentări. Pentru a avea mai multă influenţă Horst Dassler a creat o echipă neoficială care era dedicată relaţiilor internaţionale sportive, care să stabilească legături cu persoane influente pentru a-şi promova imaginea. Printre componenţii acestei echipe se aflau numeroşi sportivi, politicieni care beneficiaseră anterior de tratamentul Adidas. Pe plan politic, legăturile Adidas aveau să se dezvolte odată cu Erich Honecker, preşedintele Germaniei de Est.  Acesta a semnat un contract totalitar cu Adidas, cele trei linii devenind un semn distinctiv pentru atleţii internaţionali ai ţării, rivalizând cu cele doua linii ale firmei Zeha. Punând mare preţ pe sport în viziunea regulilor Germaniei de Est, contractul cu Adidas era o altă cale de a se asigura că atleţii lor vor fi echipaţi corespunzător pentru a performa. Contractul aducea siguranţă şi lui Horst deoarece ştia că oficialii federaţiei se vor asigura că jucătorii vor respecta înţelegerea dintre cele doua tabere şi vor purta echipamentele provenite de la Adidas. Germania de Est a produs o performanţă uluitoare, câştigând un numar impresionant de medalii la diverse competiţii, ducând pe lângă atleţi, şi pe Adidas pe podium.
     Printre alte ţinte ale lui Horst erau delegaţii sportivi africani. În cea mai mare parte a continentului economia ţării era fragilă, făcând aproape imposibilă posibilitatea sportivilor de a-şi achiziţiona echipamentul necesar. Totuşi numai o parte din ţările Africane pot fi privite ca noi pieţe de desfacere, Horst Dassler investind mult pentru a răspândii cele trei linii peste continentul negru. Interesul acestuia pentru Africa provenea de la atleţii extraordinari produşi de acesta, prezenţa sportivă internaţională datând încă de la olimpiada din Roma din 1960, cînd etiopianul Abebe Bikila a uimit spectatorii câştigând maratonul, din păcate pentru Dassler acesta fiind desculţ. La următoarele olimpiade alergătorii din Etiopia, Kenya şi Maroc erau prezenţi cu regularitate în cursele de lungă distanţă. Pentru a se extinde managerii francezi au asistat la dezvoltarea sporturilor în Africa, convingând politicienii să învestească în infrastructură şi în atleţi. Pentru a-şi confirma statutul politic aceştia aveau nevoie de performanţe ridicate din partea sportivilor, Adidas promiţându-le că îi vor ajuta pe aceştia ştiind că în Africa nu erau multe federaţii care să-şi poată permite acoperirea tuturor nevoilor sportivilor. Aflat pe un continent în care sportul nu era privit cu mare interes datorită numeroaselor lipsuri, Horst se baza că odată lansate cunoştiinţele care vor ajunge la conducerea federaţiilor nu îl vor uita, populând întreaga Africă cu cele trei linii. Blago Vidinic remarcabilul portar la o echipă din Iugoslavia, a fost unul dintre beneficiiarii planului lui Horst, acesta ajungând antrenor la naţionala de footbal a Marocului. Pe durata Campionatului Mondial din 1974 de la Munich, Adidas a aprovizionat echipa Marocului cu echipamente de la încălţăminte până la treninguri de antrenament, fără care nu puteau participa la competiţie deoarece federaţia nu îşi putea permite o asemenea cheltuială. Eliminaţi încă din prima rundă, antrenorul Marocului, Blago a ţinut cont de gestul lui Horst, iar câţiva ani mai târziu când economia ţării pe care o antrena s-a dezvoltat a creat un contract în favoarea celor de la Adidas. Pe toata durata contractului lui Blago înţelegerea cu Horst Dassler nu a căzut, acesta fiind nevoit să refuze oferte mai bune venite în special din partea celor de la Puma.
În decembrie 1970 la un meci de box cu argentinianul Oscar Bonevena, în New York atenţia lui Horst Dassler a fost atrasă de Muhammad Ali. Cu câţiva ani în urma Ali purta încălţămintea fabricată de Adolf Dassler, dar datorită presiunilor asupra lui acesta a trebuit să renunţe la ele, înlocuindu-le cu ghetele negre purtate de ceilalţi practicanţi ai acestui sport. Horst i-a propus lui Ali să îl ajute să creeze cele mai bune ghete de box existente, inscripţionate cu numele său. După o pauză lungă, Ali a acceptat propunerea, acesta ajutându-i să creeze primele ghete de box a căror parte superioară trecea cu mult peste glezne, fiind legate cu şiret. Numele lui Mohammad era inscriptionat atat pe partea laterală, cât şi pe spatele ghetelor, fiind prima încălţăminte inscripţionată din domeniul boxului. Horst personal i-a înmânat ghetele lui Ali, rugândul sa nu facă publică până la ziua meciului apariţia acestora, eventual să spună despre marea surpriză care il va ajuta să câştige meciul împotriva lui John Bragg.
În junie 1974 aveau loc alegerile pentru conducerea Fifa, unde Horst Dassler juca un rol important prin cunoştinţele şi recunoaşterea sa. Stanley Rous, un fost arbitru, preşedintele Fifa încă din 1961, a devenit prieten cu Dassler încă de pe vremea când acesta se chinuia să intre pe piaţa fotbalului internaţional, Rous ocupând atunci poziţia de secretar al Asociaţiei Engleze de Footbal. Horst era sigur că acesta va fi reales, permiţândule celor de la Adidas să îşi dezvolte activitatea pe plan internaţional. Adversarul direct al lui Rous la alegeri era Joao Havelange, de origine braziliană, care observa dezvoltarea sporturilor încă din 1936, când a luat parte la Olimpiada de la Berlin, fiind jucător de polo. În 1973 Joao a fost ales antrenorul echipei naţionale a Zairei, primind sprijin din partea preşedintelui Mobutu, care a ajutat echipa să obţină un contract cu cei de la Adidas, ce a contat foarte mult la campania de calificare pentru Cupa Naţiunilor Africane care avea să fie ţinuă in Egipt, deoarece se ştia puterea financiară scăzută a echipelor de pe continentul negru. Reuşind să ajungă până în semifinale cu echipa sa, Joao a fost declarat cel mai bun atrenor strain din Africa, acesta primit tot sprijinul din partea conducătorilor africani.
    În seara dinaintea alegerilor Blago Vidinic, apropiatul lui Horst, ştia cine va fi ales la conducerea Fifa. La întalnirea directă dintre cei doi Blanco i-a dat o veste care nu avea sa îi pice tocmai bine lui Horst, deoarece ştia că Joao va fi susţinut de totată conducerea Africi şi de conducerea Braziliei şansele de a câştiga alegerile fiind aproape sigure. La auzirea acestor lucruri Horst a plecat imediat oprindu-se direct la camera de hotel a lui Joao Havelange pentru a-şi pregăti terenul pentru încă patru ani pe plan internaţional. Horst i-a spus lui Havelange că legătura acestuia cu Stanley Rous era strict profesinala care în ultima perioadă a primit multe înfrângeri drept pentru care la alegeri acesta nu va mai beneficia de susţinerea Adidas. Joao ştia despre personalitatea influentă a lui Horst în procesul decizional al celor de la conducere şi a hotărât că îl va ajuta dacă va fi ales. A doua zi după dezbateri tulburoase şi două rînduri de votare, Joao Havelange a fost ales la conducerea Fifa cu 58 de voturi pentru şi 12 impotrivă, decizia fiind aplaudată de Horst, fiind o mare realizare, ambele parţi având de câştigat. Pe viitor Joao avea să îi ţină “uşa deschisă” lui Horst către fotbalui internaţional, in timp ce acesta va popula terenurile cu echipamentele sale. Totuşi era o mică problemă pentru Dassler, fondurile deţinute începeau să se risipească aria de acoperire şi învestiţie fiind din ce în ce mai mare. Pentru a-şi păstra înţelegerea cu Joao care urma să primească impreună cu ceilalţi membrii ai conducerii şi o sumă substanţială de bani din partea celor de la Adidas pentru favrizarea acestora, trebuia să găsească rapid o modalitate de a-şi mării fondurile. Datorită regulilor de la acea vreme era interzis ca sponsorii, alţi înafară de producătorii echipamentelor să îşi promoveze imaginea pe echipamentele jucătorilor. Alte forme de sponsorizări începeau să prindă contur: panourile publicitare şi ziarele. După ani de experienţă Dassler a realizat că nu poate fi un sport mai interesant si mai puternic exploatat decât footbalul. Acesta rămânea de departe cel mai popular sport, atrăgând atât spectatorii cât şi telespectatorii de pe întregul glob. Dassler a apelat la ajutorul lui John Boulter, fostul alegrator englez aflat la conducerea promoţiilor sportive din Landersheim deoarece se dorea construirea unei punţi între footbal şi companiile internaţionale nemaiîncercat până la acea vreme. Deşi Boulter excela în acest domeniu, conducând spre succes multe companii multinaţionale, după câteva şedinţe cu Horst a realizat că nu poate să mânuiască această noua afacere de unul singur deoarece totul trebuia inventat. Totuşi când a început să studieze afacerea John a reuşit să intre in contact cu firma West Nally.
     West Nally era construită pe parteneriatul dintre Peter West, un comentator pentru BBC şi Patrick Nally un manager de publicitate. În timp ce West stabilea legături cu persoanele din sport şi media, Nally propunea companiilor să învestească în acestea. Ceea ce propuneau aceştia era intervenţia de intermediari a acestora între evenimentele organizate şi companiile care  erau interesate să se asocieze cu sportul. Patrick Nelly a fost impresionat de Horst Dassler datorită realizărilor acestuia, acceptând imediat să lucreze cu Adidas. Prietenia lui Havelange cu Dassler ajuta foarte mult domeniul în care Adidas dorea să se lanseze, deoarece puteau obţine drepturile de vânzare a publicităţii în fotbalul internaţional, iar cu ajutorul lui Nally se puteau obţine milioane. Odată obţinut acordul din partea lui Havelange, Patrick Nally s-a pus pe treabă, pentru câteva luni acesta alergând aproape în toată lumea încercând să convingă cele mai mari companii să investească în footbal. Cea mai mare recompensă a acestuia a fost Coca-Cola, care după câteva runde impresionante de negocieri în 1975 a devenit de departe cel mai generos partener Fifa. O parte din banii investiţi de Coca-Cola au ajuns la Havelange şi partenerii acestuia fiind banii datoraţi de Horst de la începutul campaniei de alegere a conducerii Fifa. Adevăratul premiu pentru cei de la Adidas a fost următoarea Cupă Mondială care a fost ţinută în Argentina în 1978. Horst a luat legătura cu organizatorii argentinieni promiţându-le un parteneriat care va fi favorabil ambelor părţi. Stadioanele au fost umplute cu pancarde si bannere, chiar şi Gauchito, mascota pentru această Cupă Mondială a Argentinei avea inscripţionat numele celor de la Adidas. Vânzările pentru echipamente au fost un record nemaintâlnit, majoritatea echipelor participante fiind deasemenea beneficiare Adidas. La sfârşitul competiţiei Adidas a obţinut 12 milioane de franci francezi din partea celor de la Coca-Cola, deoarece numele acestora a fost menţionat în pancardele celor de la Adidas şi 22 de milioane de franci francezi din vânzarea echipamentelor, a ghetelor atât către echipele participante cât şi către spectatori.

Anul 1974 a fost umbrit pentru Puma deoarece pe 27 octombrie Rudolf Dassler a decedat în urma unei boli de inimă. În noaptea în care acesta a decedat, a fost chemat şi fratele său Adolf, dar acesta a refuzat să vină o ultimă dată. A declarat câteva săptămâni mai târziu că şi-a iertat fratele pentru neânţelegerile dintre ei, într-o publicaţie locală. Câteva zile mai târziu Armin şi fratele sau Gerd, fii regretatului Rudolf Dassler, stăteau la sediul notarial, unde urma să se citească testamentul tatalui lor. Deşi Armin s-a zbătut mai mult decât fratele sau mai mic pentru Puma, la citirea testamentului acesta a fost devastat. Rudolf a considerat că Gerd este mai pregătit decât fratele sau pentru a prelua Puma, lasându-l pe Armin total pe dinafară.

     La numai patru ani după moarte fratelui său, Adolf a fost sfătuit de medici să se odihnească mai mult deoarece avea probleme grave cu inima. Realizând ce avea să se întâmple a trecut imediat la treabă creând un mic jurnal în care a scris exact ce urma să facă cu viitorul Adidas pentru acesta să rămână pe poziţiile fruntaşe şi să nu iasă din mânile familiei sale. Inevitabilul s-a produs în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1978, la numai 78 de ani Adolf Dassler, parintele Adidas a fost găsit decedat de soţia lui Kate.
Aceasta i-a urmat ordinele întocmai prin care înmormântarea acestuia să fie cât mai retrasă de presă şi de ochii străinilor. Kate impreună cu cei cinci copii şi familiile lor au plecat mai devreme la înmormântarea soţului ei deoarece doreau să evite contactul cu persoanele cunoscătoare de evenimentul nefericit. La o săptămână în faţa aceluiaşi notar care în urma cu patru ani a citit testamentul lui Rudolf, a venit acum rândul de a impărţii cele cuvenite familiei lui Adolf. Horst Dassler se aştepta ca datorită neînţelegerilor dintre el si tatăl acestuia să nu primească nimic neprezentându-se la notar. Testamentul lui Adolf a relevat că soţia acestuia Kate va intra în posesia tuturor fabricilor deţinute de aceasta, condiţia fiind ca aceasta să nu vândă niciodată afacerea familiei.
            La timpul deschiderii Olimpiadei de la Montreal în iulie 1976, politica sportivă a lui Horst Dassler era într-o creştere continuă. Scena olimpică era folosită pentru a reafirma supremaţia Adidas, în faţa noilor concurenţi pe piaţă de pe teritoriul American şi Asiatic. În acelaşi timp angajaţii lui Dassler care se ocupau de marketing au sesizat ocazia de a spulbera această Olimpiadă, cererile pentru produsele acestora se anunţau a fi foarte ridicate. Rivalitatea nemărginită dintre Adidas şi Puma a continuat şi la Olimpiada din Montreal, Hans Henningsen agentul brazilian influent de vânzări de la Puma fiind ţinut cât mai departe de locul unde se desfăţurau evenimentele. Lupta pentru cei mai buni atleţi a luat o întorsătură mai gravă cand cinci membrii din lotul Cubei, care urmau să poarte echipamentele celor de la Adidas au fost deacord cu propunerea lui Henningsen de a reprezenta Puma la acea Olimpiadă. Imediat după înţelegere acesta a primit o vizită la hotelul canadian unde stăteau, din partea unor delegaţi cubanezi inarmaţi care l-au ameninţat, forţându-l să nu mai colaboreze cu atleţii cubanezi.
     Ameninţarea din partea Puma devenea tot mai mică pentru Adidas în comparaţie cu noii veniţi printre care se afla şi Nike care de la Olimpiada din Munich au crescut considerabil dorind să folosească Olimpiada din Montreal ca o rampă puternică de lansare. Speranţele celor de la Nike erau aţintite asupra lui Steve Prefontaine care nu va mai purta Adidas de această dată, însă nici Nike deoarece acesta a decedat în urma unui accident rutier. Cea de-a doua ameninţare a lui Horst venea din partea asiaticilor de la Asics, un brand lansat recent de japonezul Kihachiro Onitsuka. Vânzările companiei internaţionale ale lui Kihachiro s-au extins când a semnat contractul cu Statele Unite pentru creerea fabricilor pe teritoriul american încă din anii 1960.
     Pentru a se apăra în faţa acestor atacuri, Adidas se baza pe relaţiile stabilite cu atleţii cu ani în urmă. Nu exista nici o posibilitate ca Nike şi Asics să atingă scopul şi relaţiile celor de la Adidas, menţionând că atleţii nu mai puteau fii răzgândiţi peste noapte datorită cerinţelor piperate pe care le aveau. Printre numeroasele reprezentative ale ţărilor care purtau Adidas, se afla şi România. Urcarea pe podium a medaliei de aur pentru Horst a fost făcută de Nadia Comaneci, tânăra de 15 ani, care a încântat publicul şi membrii juriului cu evolutia sa, fiind prima gimnastă din istoria competiţiei care a reuşit să obţina o notă de 10. În timp ce Adidas cucerea medalie după medalie la Olimpiadă, prin intermediul lui Cristian Jannette, seful de protocol de la Olimpiada din Munich care a fost angajat ca “deschizător de uşi” de către Dassler, l-a informat pe acesta despre locul de desfăşurare a Olimpiadei din 1980, care va avea loc în Rusia. Pentru a nu lăsa nimic la întâmplare Horst trebuia să se asocieze din timp cu cei aflaţi la conducerea federatiei Ruse. Una dintre cele mai problematice misiuni era convingerea lui Sergei Pavlov ministrul sportului Rus la Montreal. Prin intremediul sefului de protocol care se ocupa de federaţia Rusă, Mikhail Mzareulov a dat de înţeles că Sergei ar vrea să viziteze cascada Niagara, de aranjamente urmând să se ocupe Jannette. Deplasarea ministrului trebuia să fie secretă, deoarece guvernul Rus nu dorea apropierea atracţiei capitaliste a nemţilor.  Pavlov şi Mzareulov s-au strecurat seara târziu din holtel, fiind îmbarcaţi într-o cursă de linie până la Toronto de unde au plecat cu un avion particular până la Niagara. Din păcate Pavlov a respins propunerea lui Jannette de mai multe ori deoarece se temea de viitoarele probleme politice care le putea creea ţării sale. Totuşi Jannette nu a renunţat, pregătirile pentru Olimpiada din Moscova având să ia o întorsătura în relaţia lui Horst Dassler cu cei aflaţi la conducerea IOC( Campionatele Olimpice Internaţionale). Pe parcursul timpului, Horst a avut beneficii preţioase din relaţia sa personală cu Joao Havelange, preşedintele Fifa. Era de neconceput ceea ce se va întâmpla dacă acesta reuşea să îşi stabilească relaţii puternice în interiorul IOC. Chiar înainte de Olimpiada din Rusia, continuitatea preşedintelui IOC avea să fie supusă la vot, de data aceasta Horst dorind să se asigure că va fi permanent de partea învingătorilor. În numeroasele încercări făcute de Jannette pentru a-l determina pe Sergei Pavlov să acorde supremaţia Adidas la Olimpiada ce va urma, acesta se oprea mereu la ambasada Spaniei. Acolo se simţea în siguranţă din toate punctele de vedere avândul ca bun prieten pe Juan Antonio Samaranch ambasadorul Spaniei.
     Jannette a început să îşi întărească relaţia cu Samaranch la scurt timp după ce s-a alăturat celor de la Adidas. În 1966 Samaranch şi-a făcut debutul în politica sportivă, fiind ales ca membu al IOC, atingând foarte repede un post dorit de multă lume, acela de şef al protocolului. Pentru a-si extinde relaţiile  influente Samaranch a dorit să îl cunoscă personal pe Horst Dassler,  organizând o imensă petrecere pe legendarul stadion al Barcelonei, Camp Nou. Întâlnirea avea să stabilească o înţelegere pe termen lung între cei doi, având să modifice prezenţa brandurilor în anii ce vor urma. Dacă Samaranch va ajunge preşedintele IOC, îi va deschide toate uşile lui Horst, iar în schimb acesta îl va plătii, cu banii obţinuţi Samaranch consolidându-şi poziţia. Până la vremea alegerilor, Samaranch a profitat de poziţia deţinută şi l-a convins pe ministrul sportiv Sergei Pavlov să le acorde credit total celor de la Adidas pentru a echipa toate prezenţele de la Moscova. Aceasta s-a dovedit a fi o treabă monstruasă pentru muncitorii Adidas deoarece erau necesare 32,000 mii de piese, atat imbracăminte cât şi încălţăminte, în timp ce pentru Olimpiada de la Montreal au fost necesare 10,000 de piese. Cu câteva luni înainte de deschiderea Olimpiadei, o nouă cearta a început între Horst Dassler şi familia acestuia din Herzogenaurach, deoarece aceştia se vedeau lăsaţi pe dinafara, în timp ce Adidas Franţa deţinea mai mută putere pe tot globul. O palmă trasă de părinţi lui Horst a fost când au schimbat destinaţia imensului pachet de echipamente care urma să ajungă la Moscova, înlocuind la aeroport numele destinaţiei cu Arena. A fot un coşmar atât pentru Horst cât şi pentru textilierii firmei deoarece echipamentele au fost furate la destinaţie şi aceştia erau nevoiţi să refacă tot ce începuseră în urma cu patru luni. Pentru a reuşi să termine la timp Horst a mai cumparat încă două foste fabrici de încălţăminte în jurul Alsacei şi a dublat personalul, costurile pentru această olimpiadă fiind colosale. Adidas Franţa a investit în echpamentele sportive din Moscova 1,5 miliarde de dolari.
     Anul 1980 a intrat în istorie ca primul an în care un brand a avut controlul autoritar asupra unei competiţii internaţionale în ceea ce priveşte furnizarea echipamentelor, aducând celor de la Adidas un profit de 5 milioane de dolari.

După încălzirea din Argentina, Horst Dassler şi Patrick Nelly se pregăteau temeinic pentru exploatarea marketingului sportului. Pentru Horst Dassler marketingul sportului avea cu totul altă semnificaţie până la întâlnirea cu Nelly, acesta văzându-l ca un mijloc de a strânge bani şi de a-şi întârii relaţiile. Totuşi Horst a fost rapid convins de Nelly că beneficiile marketingului îi pot depăşii cu mult asteptările, prin milioanele de dolari obţinute de la companiile internaţionale la Olimpiada din 1978.

Imediat după episodul din Argentina cei doi au început să lucreze la un pachet imens de echipamente care aveau să fie folosite la Cupa Mondială de footbal ţinută în Spania, iunie 1982. Pe lângă acestea piesa de rezistenţă era creerea unor mascote care să semnificeo echipă nebună de footbal şi una încântătoare. Rolf Deyhle, un agil si persistent antrepenor, le-a luato înainte celor doi, prin creerea unor animaţii care să semnifice exact ideile lui Horst şi Nelly. După realizarea acestora Rolf va avea o licitaţie pentru a vinde drepturile de marketing companiilor care doreau să se folosească de aceste caractere. Înarmat cu multe desene Rulf a făcut deplasarea la Villa Derwald, sediul Fifa din Zurich unde avea să fie primit de secretarul Fifa, Helmut Kaser. După îndelungi discuţii Kaser i-a acordat drepturile de marketing lui Rulf pentru cele doua animaţii create. Rulf a mai primit pe lângă aceste drepturi şi posibilitatea de a modifica emblema federaţiei, transformând-o în doua globuri asemănătoare unor mingi de footbal care se întrepatrund şi de a creea mascote pentru urmatorii 12 ani. Horst nu a putut să creadă cum a reuşit o persoană atât de puţin recunoscută să obţină aceste imense drepturi, acesta crezând că avea o înţelegere cu Havelange. La confruntarea dintre Horst şi Havelange, cel din urmă a protestat susţinând că secretarul Kaser a luat decizia pe cont propriu nemaimplicând pe nimeni în proces. În timp ce Nally a apelat din nou la Coca-Cola pentru a investii în footbal, Rulf Deyhle s-a apropiat încet de Pepsi, vânzândule acestora drepturile pentru a folosii mascotele Fifa. Horst Dassler nu avea de ales decât să încerce  să îl convingă pe Rulf să colaboreze cu el. Văzând că nu poate reuşii să obţină ce şi-a dorit Horst a apelat la un prieten pentru a-l elimina din funcţie pe Kaser, acesta fiind André Guelfi. Având promisiunea acestuia că va reuşii să îl înlăture pe neajutoratul secretar, Dassler a început să caute un înlocuitor care să îi permită să-şi exercitedorinţele, şi să răspundă afirmativ la fiecare cerinţă. Sepp Blatter se ocupa de departamentul de relaţii publice din Longimes, unul dintre cele două branduri aflate la conducere în producerea de ceasuri elveţiene. Blatter a fost angajat de Horst la Landersheim, una dintre fabricile construite de acesta care vindea marfurile celor de la Adidas sub un alt nume, unde l-a învăţat punctele cele mai importante ale politicii sportului, devenind noul protejat Adidas. La alegerile din mai 1981 Helmut Kaser a fost demis de comitetul Fifa, în locul acestuia ajungând Sepp Blatter. Susţinut de Dassler, Patrick Nelly a cutreierat globul în căutarea companiilor care vor fi pregătite să investească în “Mundial” după cum a fost cunoscut Cupa Mondiala din 1982. Într-unl din zborurile sale Nally a creat un pachet numit Intersoccer pe care companiile îl puteau achiziţiona, dându-le acestora dreptul de a fi recunoscuţi ca parteneri oficiali ai Cupei Mondiale. Companiile puteau să exploateze numele Fifa în favoarea lor pentru a dobândii publicitate. Încântaţi de profitul obţinut în Argentina, Horst şi Nelly au stabilit un barem de 25 de milioane de franci elveţieni, pentru drepturile de marketing obţinute din “Mundial”, o sesizabilă săritură comparative cu cele 12 milioane franci elveţieni câştigaţi în urmă cu patru ani. Cu mai puţin de un an până la începerea competiţiei, organizatorii aveau să dea o lovitură financiară celor de la Adidas, radicand cererea la 35 milioane franci elveţieni faţă de îniţiala de 28 milioare franci elveţieni, deoarece urmau alegerile pentru preşedenţia Spaniei, iar Havelange dorea să facă o impresie bună, aceştia marind numarul echipelor prezente de la 24 la 32. Horst Dassler a trebuit în cele din urmă să pună cei 65 milioane franci elveţieni, dar pentru această cerere ridicată de preţ a cerut în plus drepturile de marketing pentru fotbalul European, Uefa şi alte două campionate naţionale. Mondialul din Spania a fost un real success pentru Adidas aceştia reuşind să îşi depăşească baremul stabilit cu 5 milioane franci elveţieni, dar suferind o imensă pierdere deoarece Patrick Nelly a fost concediat de Horst datorită suspiciunilor acestuia prin care Nelly ar fi exploatat Intersoccer în interese personale. Din păcate pentru Horst, intersoccer a fost conceput de Nelly deţinând 90% din acţiuni şi o recunoastere sporită pe întreg globul. După cum era de aşteptat succesul Intersoccer, s-a dovedit 4 ani mai târziu la următoarea Cupă Mondială ţinută în Mexic 1986, de unde Nelly a reuşit să obţină din drepturile de marketing 45 milioane franci elveţieni, depăşind cu mult cele 25 milioane de franci elveţieni obţinute de Adidas. Peste 35% din banii câştigaţi de Nelly s-au întors la Fifa aceştia fiind investiţi în diverse proiecte, în special pentru dezvoltarea echipelor naţionale. Aflându-se pe val acesta a mai investit încă 18 milioane franci elveţieini în noul grup de marketing creat IS (sportul internaţional), care se ocupa în special cu televizarea competiţiilor. În primul an al înfiinţării IS 1980, la Olimpiada de la Moscova acesta a reuşit să scoată un profit de 102 milioane dolari, devansând orice formă de publicitatea. Deoarece prezenţa pe piaţă a Intersoccer-ului era mai recentă, iar relaţiile lui Nelly nu prea existau, acesta a pierdut banii investiţi deoarece Horst a dublat valoarea investită de Patrick şi a oferit conducerii IS o sumă de bani, aceştia au predat rapid drepturile deţinute de Intersoccer. Având această ocazie uriaşă de a promova Adidas direct în casele oamenilor, Dassler a angajat rapid cei trei directori de imagine care lucrau la NBC pentru a găsii cele mai bune metode de a exploata următoarele competiţii care aveau să urmeze.
Colapsul

Aşteptând în Herzogenaurach, Bill Closs distribuitorul din Coasta Americii de Vest pentru Adidas era foarte furios deoarece Nike se apropia tare din urma, iar managerii lui Horst nu îl ajutau suficient pentru a menţine dominarea autoritară pe piaţă. Inspectând la şedinţă o pereche de ghete Nike, chiar de către Horst era evident că nu se apropiau nici pe departe în privinţa calităţii cu încălţămintea Adidas, dar aveau un design mai reuşit care reuşea să atragă publicul. Chiar şi managerii Nike au fost nevoiţi să admită calitatea scăzută a produselor sale în faţa standardelor germane, aceştia confruntându-se cu o problemă de materiale. Văzută din Herzogenaurach, problema Nike nu părea să fie foarte periculoasă deoarece distribuitorii de pe teritoriul American aveau cereri continue pentru produsele germane. Pentru a-şi mări avantajul Nike a introdus un mecanism nou pentru cei care practicau comerţul cu amănuntul, numindu-l principiu de viitor. Aceştia trebuiau să convingă comercianţii să le garanteze plăţile în avans, marind astfel comenzile şi sporind activităţile în fabricile acestora din Asia. În schimb comercianţii pentru a-şi vinde marrfa făceau ofertele cu mult înainte de a primii produsele punând astfel Adidas într-o umbra defavorabilă.

     Prima lovitură a celor de la Nike a fost prin exploatarea unui sport în plină expansiune de origine american numit joging. Acesta a fost descoperit de antrenorul american Bill Bowerman, la începutul anilor 1963, pe care l-a implementat la echipa naţională de atletism. La sfârşitul carierei Bowerman s-a orientat spre oferta Nike prin care i-a ajutat pe aceştia să creeze echipamentul adecvat necesar practicării jogingului. Nike a fost avantajată în acest domeniu deoarece Adidas, de origine germană nu era interesată în privinţa acestui sport. În timp ce nemţii alergau prin păduri şi teren accidentat, americanii puteau practica jogingul pe drumuri line. De altfel managerii Adidas au testat încălţămintea Nike şi au facut desene şi schiţe, pe care le-au trimis distribuitorilor americani pentru a le împărţii ca pe niste pliante, prin care se releva că această încălţăminte poate produce accidentări asupra gleznei şi degetelor. Disperaţi pentru a-şi pune produsul în faţa celor de la Adias, Nike a forţat o întânirea a comitetului încălţămintei prin care să reiasă calitatea pe care o posedă şi să le acorde toată piaţa Americană pentru a-şi vinde produsele. La această întâlnire au fost prezenţi 30 de membrii Adidas care au reuşit să respingă cererea Nike, promiţând totodată că vor pătrunde şi pe piaţa jogingului. Totuşi când Adidas a răspuns acestei pieţe a fost puţin cam târziu. La sfârşitul anilor 70’ aceştia au pordus o perechie de încălţăminte numită SL, care s-a vândut în aproximativ 100,000 de exemplare în primul an de existenţă. Privind exploatarea pieţei, distribuitorii şi-au marit comanda în al doi-lea an la cel puţin 1 milion de perechi, ceea ce ar fi forţat Adidas să îşi mărească capacitatea. Horst a refuzat să mărească numarul de încălţăminte deoarece susţinea că sunt investiţii mai importante care trebuiesc realizate, fiind recunoscut câţiva ani mai târziu de Horst Widmann, asitentul personal al lui Adolf Dassler că a fost o mare greşeală. Larry Hampton, managerul de marketing la Adidas Franţa, s-a zbătut mult până a reuşit să îl convingă pe Horst să se documenteze mai mult în privinţa celor de la Nike, deoarece expansiunea acestora era din ce în ce mai mare pe piaţa dominată de Adidas. Pentru personalul de marketing Nike, Olimpiada de la Los Angeles din 1984 era scena perfecă pentru a demonstra de ce sunt capabili. Cu opt ani mai devreme la Montreal, brandul abia dacă era recunoscut pe piaţa internaţională, iar în Moscova nu au fost acceptaţi, acum aveau degând să doboare toate recordurile stabilite anterior de Adidas. Directorii companiei au transformat Los Angeles în teritoriul lor, împânzind prin tot oraşul reclame referitoare la brandul lor, cea mai spectaculoasă fiind atârnată pe doua cladiri în apropierea locului de desfăşurare al Olimpiadei, în care apărea Carl Lewis, alergatorul şi totodată deţinătorul recordului la săritura în nisip, de origine americană, echipat complet în Nike. Ca deobicei Adidas se pregătea minuţios pentru Olimpiadă, Horst Dassler încercând personal să se ocupe de problemele diplomatice ivite între SUA şi Uniunea Sovietică, care doreau boicotarea jocurilor din Los Angeles. Încercând să înscrie cât mai multe echipe la competiţie Horst a zburat până în Havana, sperând să îl convingă pe Fidel Castro să permită echipei naţionale să participe şi totodată să fie reprezentată de Adidas. Nereuşind acest lucru Horst şi-a îndreptat atenţia asupra Romaniei, aceasta fiind singura echipă din sud-estul europei care nu s-au aliat boicotului sovietic. Prezenţa celor trei linii, era oarecum minimizată datorită neparticipării a multor echipe europene, dar cu toate aceste lipsuri, era aproape garantat că Adidas va reuşii să obţină cel mai mare numar de medalii la Olimpiadă. Departamentul de marketing al lui Horst, l-au sfătuit intens pe Peter Ueberroth, şeful comitetului de organizare a Olimpiadei din Los Angeles, cu privire la pregătirea acesteia. Devansat de problemele financiare avute pentru organizare Ueberroth a decis să creeze Olimpiada, ca o întreprindere comercială, folosind fonduri private, cele mai multe venind din partea Adidas. În schimb pentru sfaturile şi banii învestiţi de Adidas, Ueberroth a dat posibilitatea acestora de a crea mascota Olimpică: Vulturul Sam.
Pertotal Adidas a stabilit un buget de 15 milioane de dolari pentru competiţie, cu care au reuşit să convingă oficialii să îi cazeze la acelaşi hotel cu atleţii participanţi. Fiind siguri de încă o reuşită totala, cei de la Adidas nu am mai cutreierat vestiarele atleţilor în ziua antrenamentelor, fiind devansaţi de Nike care practicau aceeaşi strategie a regretatului Adolf, de a înmâna gratuit echipamente atleţilor. La sfârşitul Olimpiadei, când au fost numărate medaliile Adidas a reuşit să obţină 259 de medalii, lăsând 53 dintre acestora celor de la Nike. Pentru cei prezenţi în acea vară la Olimpiadă a fost evident că Adidas se afla sub un atac serios, nefiind pregătiţi pentru intrarea unui alt competitor pe această piaţă, chiar Horst afirmând: ”Los Angeles a fost un ceas enorm de deşteptare”.

Nike punea la cale un plan pentru a cucerii întreaga piaţa Americană. Aceştia au micşorat suma de bani acordată jucătorilor pentru a-i reprezenta, acumulând astfel o sumă foarte mare pentru a plătii un “idol” care să atragă dupa sine toţi practicanţii sportului respectiv. După ce reuşiseră să elimine pe cei de la Converse de pe terenele de baschet prin anii 70’, Adidas se vedea ameninţată de Nike, fiind aproape excluşi prin anii 80’. Bazându-se în continuare pe încălţămintea care a condus la eliminarea Convers (Superstar), Nike a venit cu o invenţie numită Air, constând într-o pernuţă de aer care se afla în talpa adidaşilor. La mijlocul anilor 80’ aproape jumătate din echipele participante în NBA liga americană de baschet, schimbaseră Superstarurile cu Air, unii intorcându-se la încălţămintea Converse. Toţi jucătorii care purtau Nike în NBA erau plătiţi cu 100,000 mii de dolari pe an, cel mai bun dintre ei primind de cinci ori aceasta sumă pentru a rămâne fidel încălţămintei Air.

     La scurt timp după Olimpiada de la Los Angeles, Rob Starsser conducătorul proiectului Air, l-a descoperit pe Michael Jordan, un jucător de la North Carolina. Problema era după cum a descris si M.Jordan că este dependent de Adidas, acesta purtând încălţămintea lor atat la antrenamente cât şi la meciuri. Schimbarea opiniei lui Jordan s-a produs când Adidas i-a oferit un contract de numai 100,000 mii de dolari, aceeaşi sumă oferită şi lui Kareem Abdul-Jabbar, acesta renunţând în favoarea celor de la Nike pentru 2,5 miloane de dolari. Air Jordan avea să propulseze Nike la un avans considerabil în faţa urmăritorului direct. Iniţial încălţămintea a fost respinsă de NBA deoarece era de culoare roşu-negru, mult prea distană de albul original purtaţi de ceilalţi jucători dar totuşi a reuşit să provoace vânzări de peste 100 de milioane de dolari în primul an. Pe termen lung Air Jordan a cauzat extinderea încălţămintei de baschet la moda de stradă a Statelor Unite. Baschetul avea să reprezinte în scurt timp 60% din vânzările de pe piaţa Americană şi era în totalitate terenul Nike.
     Trecerea anilor 80’ pe lângă principala problemă a celor de la Adidas, reprezentată de Nike, un alt brand Reebok a explodat pe piaţa Americană. Joe Foster compania britanică care a vândut ani întregi încălţăminte sportivă trecea printr-o schimbare drastică. Odată cu decesul lui Joe Foster, câţiva angajaţi au hotărât să diversifice gama de produse oferite şi să îi schimbe numele în Reebok. În 1979 Paul Fireman un antrepenor din Boston a cumpărat drepturile celor de la Reebok pentru Statele Unite. Afacerea lui Fierman a avut un început atât de slab încât a intrat în faliment, pentru a se menţine pe linia de plutire fiind nevoit să vândă 55% din acţiuni lui Stephen Rubin, un investitor britanic. Fireman a reuşit să revină pe piaţă când a introdus un pantof numit Freestyle, care avea un design pentru aerobic, o altă formă de exerciţiu care se răspândea ca focul în Statele Unite. Încălţămintea Freestyle provenea dintr-o greşeală a fabricii din Asia care eronat au pus adidaşilor pielea de la mânuşile de box, cerându-le scuze celor de la Reebok promiţând că le vor întării. Totuşi în Boston conducerea Reebok era încântată cu noua încălţăminte foarte uşoară care va fi folosită pentru a invada piaţa femeilor. Freestyle a produs cea mai spectaculoasă creştere înregistrată vreodată în afacerea sportivă, de la vânzările globale de 300,000 mii de dolari în 1980 până la 12,8 milioane de dolari în 1983. Cum era de aşteptat managerii Adidas nu au dat importanţă noilor veniţi la fel cum au făcut şi cu Nike. Până în 1987 vânzările Reebok ajunseseră la fenomenala sumă de 1,4 miliarde de dolari. Nike şi Reebok au produs cea mai spectaculoasă supărare întâlnită vreodată în industria sportului, înainte de apariţia lor Adidas deţinând mai mult de jumătate din piaţa Americană, ducândul la mijlocul anilor 80’ pe Horst Dassler împreuna cu firma sa într-o cădere liberă. Nu numai că îşi pierduseră poziţia de lider, dar ajunseseră pe locul patru în spatele Nike, Reebok şi Converse, având nevoie de o schimbare drastică pentr a reveni. Horst Dassler înţelesese într-un sfârşit puterea concurenţei, iar pentru a riposta trebuia să ia piaţa Americană în propriile mâini.
     La scurt timp după întoarcerea în Herzogenaurach, al cinci-lea etaj Adidas a devenit centrul vulcanului lui Horst. Acesta conducea din biroul său impunător, situat în centrul etajului, fiind ajutat de birourile lăturalnice de managerii sai proprii adusi din Landersheim. Deţinând conducere autoritară şi asupra Adidas-ului regretatului său tată, Horst a dorit acceptarea sub o singură umbrelă şi a celorlalte firme cărora erau distribuite produsele acestora, Arena, Pony şi Le Coq Sportif.

În 1983 în Anglia majoritatea echipamentelor pentru jucătorii de footbal proveneau de la Umbro. Aceştia aveau un contract partenerial cu Adidas prin care ghetele fabricate în Germania primeau inscripţia Umbro. Scăderea cotei pe piaţă a Adidas l-a determinat pe Horst să înceteze acest parteneriat, dorind să pună stăpânire pe întreg campionatul Angliei. Umbro credea că este de neatins în fotbalul englez, dar surpriza avea să vină tot din partea lui Dassler, acesta dând buzna în întâlnirile oficialilor, invitându-i să ia parte la premiul Gheata de aur Adidas. Printre obişnuiţii invitaţi ai lui Dassler se afla şi conducerea clubului Liverpool FC, care se afla sub contract cu Umbro. Ştiind că întreaga conducere a celor de la Liverpool este nemulţumită de tratamentul primit din partea Umbro, Horst încearcă să profite de ocazie şi să se impună în faţa acestora. Acesta a încercat să saboteze relaţia dintre Liverpool şi Umbro în timpul finalei Cupei Europene din 1984 din Roma, împotriva echipei gazdă AS Roma. La scurt timp după începerea meciului managerilor lui Liverpool li s-a adus la cunoştinţă că nu pot purta echipamentul Umbro deoarece Horst reuşise să îl convingă pe preşedintele Uefa că logotipul acestora este o copie după o marcă de echipament sportiv din Japonia. Deoarece meciul deja începuse jucătorii nu mai aveau cum să schimbe echipamentele şi au fost nevoiţi să acopere însemenle producătorilor cu bandă adezivă pentru a nu mai fi expus publicului. Acest lucru a adâncit şi mai mult relaţiile dintre cele două producătoare de materiale sportive, culminând cu renunţarea clubului Liverpool la echipamentele Umbro în favoarea celor de la Adidas. În 1985 Liverpool a ajuns din nou în finala Cupei Europene, purtând Umbro până în semifinale deoarece contractul expira la sfârşitul acestui an. Totuşi Horst Dassler i-a convins pe jucători ca în finală să schimbe echipamentele cu cele Adidas, având promisă şi o sumă de bani pentru acest schimb. În acea seară pe stadionul Heysel din Belgia a fost una de coşmar pentru Umbro văzând cum şi-au pierdut cel mai de succes client din întregul campionat englez.

Firma din Frankfurt, Young & Rubicam, o firmă de publicitate internaţională au venit cu un concept foarte inspirat “Factorul Adidas: este ori pentru tine, ori împotriva ta”. Horst devenise convins că Adidas trebuie să investească în publicitatea internaţională ca toate celelalte branduri ridicate de profil, tratând cu ISL drepturile agenţei sportive. Până la mijlocul anilor 80’ majoritatea publicităţii Adidas era produsă de Fick, micul birou de design din Nuremberg, pe care Adi Dassler l-a creat în anii 50’. Prin noul concept creat Young & Rubicam a obţinut contractul cu Adidas, dar au avut parte de o suriză enormă când au aflat suma pe care aceţtia o investesc în publicitate. Ingo Kraus preşedintele Young & Rubicam nu i-a venit să creadă, bugetul alocat publicităţii era mai mic decât cel pe care ford îl acorda reprezentanţei sale în Germania, lucrurile având să se înrăutăţească când au aflat că Adidas a fost scoasă din topul Americii pentru echipamentele produse. Pentru a nu pierde banii investiţi în Adidas, managerii Young & Rubicam au creat prima reclamă globală care să dureze mai mult de un minut, depăşind cele 30 de secunde acordate publicităţii existente. S-a dovedit că a fost o reuşită Adidas restrângând distanţa dintre ei şi Puma. Chiar înainte de deschiderea Campionatului Mondial din Mexic Horst Dassler a părăsit ţara gazdă susţinând că trebuie să se ocupe de afacerile familiei la New York. Destinaţia lui Horst a fost întradevăr în New York dar nu pentru afaceri ci pentru a se interna în spital suferind o intervenţie chirurgicală, deoarece acesta aflase recent că suferă de cancer. Intervenţia a reuşit dar i-a fost interzis să se mai implice în activităţile sportive deoarece îi provocau mult stres. La începutul anilor 1987 boala acestuia s-a agravat, slăbind rapid şi tratamentul cedând. Pe 9 aprilie 1987, numai o lună după implinirea a 51 de ani, Horst Dassler a decedat. Auzind vestea angajaţii acestuia care nu îl mai văzuseră de câteva săptămâni au izbucnit în plâns, prăbuşiţi prin holurile şi birourile firmei. Pentru întreaga Germanie a fost zi de doliu, presa scriind despre realizările sale şi creşterea de 4,1 miliarde de dolari obţinută din vânzările acestuia. Horst Dassler a fost numit “Cel mai puternic om din sport” în majoritatea ziarelor la nivel global.



Revenirea in top

Moartea lui Horst Dassler a atras atenţia multor investitori doritori de a pune mâna pe megabradul Adidas. În testamentul lui Horst continuarea afacerii ce dura de peste 100 de ani era lăsată în mâinile celor patru surori păstrând astfel conducerea în familie. Neavând cunoştiinţele precedenţilor conducători, acestora le-a fost foarte greu să vină cu  inovaţii şi să refuze milioanele de oferte venite zilnic. Hotărâte să colaboreze cu o persoană care poate ridica numele Adidas peste cele mai înalte culmi, cele patru surori au decis să facă alegeri pentru conducerea acestuia. În final au reuşit să ajungă două persoane: René Jaggi şi Albert Henkel, primul fiind aflat la conducerea departamentului de marketing din cadrul firmei din 1986. Jucându-şi cărţile bine în noiembrie 1987, la 38 de ani René Jaggi se afla la cârma unui emblematic brand, convingând cele patru surori prin mişcările continue pe care acesta le făcea pe piaţă, comparându-se cu un rechin care trebuie să se mişte în permanenţă pentru a respira. Din păcate pentru acesta nu a rezistat decât 6 ani deoarece setea de bani care o aveau alţi investitori l-au forţat pe acesta să părăsească conducerea fiind ameninţat de multe ori prin diverse atacuri barbare. În mijlocul unei nopţi răcoroase din febroarie 1993, doi oameni se aflau în culmea fericirii. Robert Luis-Dreyfus şi Cristian Tourres au fost aleşi pentru a duce mai departe numele Adidas. Cei doi bancheri au reuşit să se impună în faţa adversarului direct Bernard Tapie, propunând oferta după ofertă. Jean Paul Tchang, managerul general al bancii din Phénix a fost cel care i-a propus lui Henri Fliho, cel care s-a ocupat de alegerea noii conduceri. Iniţial Henri urma să acorde acest drept lui Bernard Tapie, dar a aflat că banca pe care o deţinea acesta poate intra oricând în faliment, existând posibilitatea de a se produce aceeaşi întâmplare cu adidas. Robert Luis-Dreyfus a realizat rapid că nu va putea continua de unul singur cu Adidas, asociindu-se cu preşedintele IMS de 55 de ani, Cristian Tourres.
     Robert Luis-Dreyfus a deschis prima şedinţă Adidas în aprilie 1993, promiţând revenirea acestuia pe primul loc, aşa cum a fost foarte mult timp. De la moartea lui Horst Dassler managerii megabrandului au suferit umilinţe continue în faţa rivalilor americani. La venirea noii conduceri în Herzogenaurach s-a confirmat că Adidas a suferit pierderi de 149 de milioane de dolari, iar vânzările au scăzut cu 2,7 miliarde dolari distanţânduse de frunteşele Nike şi Reebok. Una din problemele înfruntate de Robert a fost legată de managerii departamentelor care nu îşi mai dădeau interesul, lipsind zile întregi de la muncă şi chiar de cei care se ocupau cu distribuirea, primind numeroase plângeri despre incompletitudinea pachetelor de produse. Luis-Dreyfus s-a impus în faţa angajaţilor săi, demiţând majoritatea dintre aceştia, neavând degând să tolereze comportamentul acestora şi să compromită tradiţia unei mari companii. Adidas a achiziţionat un număr impresionant de manageri cu un portofoliu foarte bogat, având o loialitate desăvârşită pentru cele trei linii. A durat aproximativ şase luni până când Robert a reuşit să creeze o armată loială pe toate departamentele pe care se putea baza în lupta cu Nike şi Rebook. Imediat ce revoluţia culturală a luat sfârşit Robert Luis-Dreyfus s-a ocupat de problema care măcina Adidas şi anume cel referitor la poziţia pe piaţă. În 1992 primul loc era deţinut de Nike cu 38,6%, fiind urmat de Reebok cu 31,1% şi Adidas cu 30,3%. Robert Luis-Dreyfus a cutreierat toate amplasamentele Adidas, renunţând la cei care nu dădeau randament, numeroşii angajati care erau înregistraţi la moartea lui Horst 14,600 reducându-se la 6,400 când a fost preluat de Robert, acesta mai concediind încă 1,400. Una din strategiile de revenire a constat în orientarea producţiei în China, unde oamenii erau recunoscuţi pentru numărul şi rapiditatea practicată. Robert Luis-Dreyfus a transforma o simplă fabrică într-un oraş, construind lucuinţe, magazine, baruri pentru ca muncitorii să fie mai aproape şi mai loiali faţă de munca practicată. Cu această armată în spate Adidas a început să recapete ternul pierdut, începând prin comenzile care ajungeau întregi şi la timp, culminând cu numeroasa cerere din partea Europei. Un alt proiect fundamental a fost susţinut de Christian Tourres. Acesta observase că Adidas era trădat de mulţi dintre partenerii internaţionali. Aceştia obţinuseră înţelegerile cu Adidas cu mulţi ani în urmă, dar nu s-au mai deranjat să verifice dacă vând încălţămintea corectă sau plătesc personalităţile importante. Noii francezi aflaţi la conducere au cutreierat globul, trecând pe la toţi partenerii pentru a verifica loialitatea acestora, demiţând 200 dintre aceştia pe parcursul anilor următori. Pentru a revenii în atenţia publicului Robert Luis-Dreyfus a propus creerea spoturilor publicitare şi difuzarea acestora cu ajutorul MTV şi Eurosport. Studiul managerilor francezi a relevat necesitatea de a asocia tineretul cu brandul în ideea de a te menţine permanent tânăr. Pe lângă acestea Adidas s-a bazat pe promovarea vedetelor prin imagini, transformândule în idoli pentru fani. În fiecare an Robert lua catalogul cu vedete pentru a cauta ce este mai bun şi adecvat pentru firmă. Au început prin creerea unui nou contract cu rapperi Run-DMC şi promovarea Superstarulior din NBA, demonstrând că vedetele pot face diferenţa în opinia consumatorilor. Câteva modele s-au adăugat la colecţia retro Adidas, Madona şi Claudia Schiffer apărând în pictoriale echipate complet aducând un număr de vânzări record la modelele purtate. În 1994 vânzările crescuseră cu 25%, compania recuperând pierderi de 128 de milioane de dolari, apropiindu-se de Nike şi Reebok. Robert Luis-Dreyfus şi Cristian Tourres au reuşit în numai doi ani să crească preţul de piaţă al companiei, de la 4,4 miliarde franci francezi în 1993, la 11 miliarde franci francezi pe 17 noiembrie 1995, declarând cu mândrie că Adidas a revenit pe primul loc în faţa marilor rivali.
      Pentru o schimbare şi mai evidentă Robert a optat pentru adoptarea unui nou logo care să atragă prin aspect. Până în 1995 logoul oficial Adidas, stabilit de Horst Dassler la începutul anilor 60’ era reprezentat de un trifoi cu trei foi. Manageri europeni doreau păstrarea acestuia dar nu s-au putut opune dorinţei americanilor care doreau alcătuirea acestuia dintr-un triunghi. Pentru a păstra şi din vechea istorie Robert a hotărât păstrarea logoului „trifoi” pentru echipamentele produse şi ambalate în Herzogenaurach fiind considerate originale.
      Sub comanda lui Robert Luis-Dreyfus Adidas dorea o extindere cât mai mare în faţa competitorilor americani. Din 1995 ofensiva companiei era condusă de Bob McCulloch şi Peter Mahrer, aflat la conducerea fotbalului în Herzogenaurach. Aceştia şi-au petrecut multe săptămâni curtând managerii echipei Liverpool şi proprietarii acestuia deoarece pe lângă Manchester United, Liverpool era cel mai râvnit club din Europa. McCulloch a organizat un meci amical între Bayern Munich şi Liverpool pentru a prezenta noile produse cu care sperau să încânte atât jucătorii cât şi managerii clubului. Din păcate pentru Adidas datorită eşecurilor petrecute de la moartea lui Horst Dassler l-au determinat pe Robinson, preşedintele echipei Liverpool, să semneze cu Rebook. A fost o dezamăgire totală pentru Adidas, deoarece aceştia i-au pierdut şi pe Arsenal şi Manchester United pentru aceleaşi probleme.
Următoarea ţintă Adidas a fost AC Milan, care a lăsat impresia că nu este mulţumită de contractul lor cu Loto, firma italiană de echipament sportiv. Când zvonul a ajuns la urechile managerilor Adidas, se întâmpla ca toţi să se afle la o importantă întâlnire de patru zile în Brussels. Robert Luis-Dreyfus a stabilit o rapidă întâlnire cu Adriano Galliani, preşedintele AC Milan pentru a purta negocieri în Belgia. Italianul semnase deja un precontract cu Nike lăsând Adidas pe dinafară, dar acesta a fost convins să rămână pentu a avea o discuţie privată datorită muzicii lui Pavarotti. Imediat după terminarea concertului susţinut de tenorul italian, cei doi preşedinţi au trecut la afaeri. Cu o zi înainte de întâlnire Robert şi-a trimis asistentul personal în vestiarul celor de la AC Milan pentru a face rost de actualele tricouri. Acesta urma să decupeze emblema, să îl personalizeze cu legendarele trei linii Adidas şi să realizeze un mic clip video pentru a pune în valoare aspectul acestuia. Pe neaşteptate cu ajutorul unui proiector, Peter Mahrer a difuzat clipul în sala de concert determinândul pe Adriano Galliani să renunţe la precontractul cu Nike.
În timp ce unii manageri credeau cu tărie că un contract cu Barcelona va fi foarte avantajos, Robert s-a orientat către Real Madrid. Conducerea madrilenilor era înteresată de pachetul oferit de Adidas, deoarece se aflau într-o situaţie financiară foarte gravă încât ar fi acceptat orice nume pentru a le produce echipamentele. Sponsorul de la acea vreme era Kelme, un brad spaniol, care nu avea resursele financiare şi recunoaşterea Adidas. Bazânduse pe disperarea celor de la Real, Robert a extins oferta de la 3 la 4 ani, oferind aceeaşi sumă, respectiv 100 de milioane de dolari pe an pentr a-i reprezenta la cel mai înalt nivel.
     Cea mai furtunoasă înţelegere pentru Adidas a venit în 1996, când se pregătea terenul pentru echipa de suflet a lui Robert Luis-Dreyfus, Olempique Marseille. Clubul era deţinut formal de Bernard Tapie, care se afla sub ancheta poliţiei de mai mulţi ani pentru frauda financiară. Adidas a făcut o propunere de 250 milioane de dolari lui Tapie pentru a renunţa la club, lăsând Rebook fără echipa numarul 1 din Franţa. Paris Saint-Germain celălat club francez cu prestigiu din fotbalul internaţional a fost rapid contractată de Nike.
La Cupa Mondiala din 1998, conducerea Adidas se afla în culmea fericirii, spunând că acesta va fi cel mai bun al al prezenţei lor pe piaţă. Ultima cupă a mileniului care a fost gazduită de Franţa a scos la iveală întreaga silinţa pe care Robert Luis-Dreyfus şi angajaţii acestuia şi-au dat-o din 1993. Aceasta era o scenă formidabilă pentru Predator şi toţi jucătorii din spatele lor, de la Alessandro del Piero la Zenédine Zidane şi David Beckham. Mondialul din ’98 avea să se transforme într-o întrecere electrizantă între Adidas şi Nike. Americanii păreau că vor avea prima şansă deoarece reuşiseră un contract în valoare de 160 de milioane de dolari cu echipa favorită la câştigarea trofeului, Brazilia. Adidas a zdrobit Nike în finala de pe Champs-Elysées, unde Franţa a învins Brazilia cu  3-0 două dintre golurile francezilor fiind înscrise de Zenédine Zidane, fiind încălţat cu noile ghete Adidas, Predator. La numai trei ani de la fulminantul succes al Cupei Mondiale, Robert Luis-Dreyfus a fost diagnosticat cu leucemie în starea avansată fiindui recomandat să urmeze o perioadă de recuperare de câteva luni. Nedorind să îşi sacrifice viaţa şi să pună în pericol nenumăratele realizări pe parcursul celor 10 ani petrecuţi la cârma Adidas, a decis că este momentul să arunce prosopul. Totuşi Robert nu a demisionat până când nu a găsit omul potrivit pentru a-l înlocui. Părea a fi o provocare enormă ştiind că viitorul miilor de angajaţi depinde de acesta. Cristian Tourres a fost cel care a găsit soluţia pentru bunul său prieten, recomandându-l pe Herbert Hainer.
      Herbert avea câţiva ani de antrenament riguros la Procter&Gamble, când a fost atras de oferta Adidas. Spre deosebire de majoritatea germanilor Hainer îi aprecia munca lui Rob Strasser şi a implementat împreună cu acesta echipamentul în Germania. În 1993 Hainer a fost promovat la conducerea departamentului de marketing din Germania. Din 1996 până în 1997 Cristian Tourres i-a acordat şansa de a conduce Europa, Africa şi Orientului Mijlociu fiind vice-preşedintele acestor organizaţii Adidas. Robert Luis-Dreyfus a demisionat din conducerea Adidas pe data de 26 februarie 2003, fiind înlocuit de Herbert Hainer la începutul lunii martie al aceluiaşi an.
     Ascensiunea lui Hainer a fost ajutată îndeaproape de Erich Stamminger, care s-a alăturat departamentului de cercetare Adidas. Aceştia au progresat unul lângă altul într-un tandem, fiind recunoscuţi după porecla “gemenii”. Hainer a continuat agenda începută de Robert Luis-Dreyfus şi a investit în idolii spoturilor. Afacerea cu David Beckham a fost exploatată din plin, încât cererile pentru produsele promovate de acesta au devenit un real coşmar pentru producători. Una dintre cele mai celebrate afaceri ale lui Herbert Hainer a fost achiziţionarea a 10% din clubul Bayern Munich, clubul care a refuzat Adidas în favoarea americanilor de la Nike. Acţiunile au trecut automat în patrimoniul Adidas, Bayern având până în prezent echipamentul furnizat de Hainer. Cea mai mare creştere financiară a fost realizată prin contractul cu Chelsea, clubul transformat peste noapte prin preluarea de către Roman Abramovici. Adidas a sesizat oportunitatea de a devenii sponsorul clubului încheind un contract cu aceştia de aproape 100 de milioane de lire timp de opt ani, semnând astfel reântoarcerea brandului în elita fotbalului engley.

Cea mai spectaculoasă dintre ideile lui Herbert Hainer s-a petrecut la Olimpiada din Atena din 2004. În timp ce atleţii se luptau cu căldura nemiloasă a Greciei, acesta a avut o întânirea neaşteptată cu Paul Fireman, preşedintele Rebook. Încă de la sfârşitul anilor ’80 rebook s-a luptat pentru un loc fruntaş în disputa cu Nike şi Adidas.  În august 2005, la aproape un an de la discuţiile purtate la Olimpiada din Atena cei doi preşedinţi erau pregătiţi pentru a dezvăluii imensul secret: Adidas a făcut o propunere pentru a prelua Rebook, acceptată de Paul Fireman, în valuare de 3,8 miliarde dolari. Fireman deţinea 17% din acţiunile Rebook, fapt ce i-a garantat cei 800 milioane dolari din mega-contractul cu Adidas. Temându-se de imensul avantaj care îl putea lua Herbert, Nike s-a aliat la rândul ei cu Converse, acesta fiind estimat la un preţ imens de 20,4 miliarde de dolari în noiembrie 2005. Cu ajutorul lui Herber Hainer şi Robert Luis-Dreyfus, Adidas a redevenit liderul echipamentelor sportive.

      În 2006 Cupa Mondială avea să revină pe teritoriul Adidas, în Germania. Aplauzele au erupt când Zenédine Zidane a pătruns pe stadionul Messezentrum din Nuremberg echipat complet în Adidas. Pentru Adidas aceast mondial avea să fie de vis,  relevând prieteniile şi contractele înregistrate dealungul anilor. Printre numeroasele staruri care reprezentau Adidas se aflau: David Beckham, Michael Ballack, noul superstar al nemţilor, Franz Beckenbauer organizatorul Cupelor Mondiale şi Sepp Blatter preşedintele Fifa. Pentru Herbert şi managerii acestuia nimic nu se putea compara cu graba acestei competiţii particulare. Deoarece competiţia se ţinea în Germania aceştia aveau toate cărţile necesare în mână. Cupa Mondială din 2006 era şansa Adidas de a devansa cu mult rivalul ulimelor decenii Nike. Cele două rivale se pregăteau pentru această competiţie încă de la sfârşitul Cupei Mondiale din 2002 tinută în Corea şi Japonia dar surpriza avea să vină din partea rivalului etern Puma. Aceasta a fost reprezentată în 2006 de Cote d’Ivoire, Iran, Cehia, Togo şi Italia. În timp ce bugetul Puma stabilit pentru această competiţie era relativ mic, Adidas şi Nike învestiseră fiecare câte 145 milioane dolari pentru cele patru săptămâni doar pentru a se asigura că brandul lor va fi prezent pe toate ecranele.
      Finala din 2006 a fost mai mult decât o întrecere sportivă între două ţări senzaţionale din punct de vedere fotbalistic, ci a fost o luptă de aproape un veac între rivalele Adidas şi Puma. Vânzările pentru echipamente a fost monstruos, cu două zile înainte de disputarea finalei, magazinele fiind goale. În finala de la Berlin au ajuns Franţa care reprezenta Adidas şi Italia care reprezenta Puma. Lupta pe teren a fost crâncenă culminând cu victoria Italiei fiind pentru prima dată în istoria celor două mari branduri când s-au întâlnit într-o finală oficială. Visul unor simplii oameni pornit la începutul secolului XIX a ajuns o maşinărie de făcut bani, Adolf şi Rudolf Dassler neputându-şi imagina ce au putut crea.

Extras dintr-o lucrare de licenta cu acordul autorului.

Un link

 

Istoria Siemens

Siemens a fost infiintat in 1874 de Werner von Siemens si si-a inceput existenta ca Telegraphenbauanstalt von Siemens & Halske, intr-un mic magazin, fabricand echipament telegrafic si alarme de avertizare pentru trenuri. Din prima zi, Siemens a crescut cu fiecare noua inventie.

In 1866 Werner von Siemens a produs un generator electric alimentat de electromagneti, care a condus la producerea de scari rulante, iluminat public, cale ferata electrica, si multe alte inventii.
In 1892, membrul sau fondant Werner von Siemens a decedat, insa compania a continuat sa creasca, iar in anii 1920 Siemens a fost una dintre companiile fabricante de electronice de top din lume.

Cand Nazistii au luat controlul asupra guvernului german, Siemens a fost fortata sa intre in razboiul economic, ceea ce insemna cresterea cererilor din partea armatei, ducand la cresterea fortei de munca pana in 1944. Dupa razboi, Siemens s-a reconstruit in Germania, insa a fost fortata sa se mute in diferite tari in 1950 si s-a intors la pozitia initiala din 1920, ca una dintre companiile fabricante de electronice de top in 1960. In 1966, Siemens & Halske a fuzionat cu alte 2 companii: Siemens Schuckertwerke AG si Siemens-Reiniger-Werke AG pentru a forma Siemens AG.

De la aceasta data Siemens a cunoscut o puternica dezvoltare in aproape orice domeniu, de la telefoane la computere. Intrarea lui Siemens in lumea telefoanelor celulare a fost destul de lenta.
In 1991, reteaua de telefonie GSM a tintit intreaga Europa pentru intrarea intr-o retea wireless. Siemens a asteptat pana in 1997 inainte de a lansa propriul telefon mobil, S 10.

Fabrica germana de echipament electric a format in 1996, pe 1 octombrie fuziunea dintre Siemens & Halske AG (fondat in 1847), Siemens-Schuckertwerke AG (fondat 1903), si Siemens-Reiniger-Werke AG (fondat 1932).

Avand fabrici deschise in 35 de tari si organizatii de vanzare in mai mult de 125 de tari, aceasta companie este angajata intr-un mare lant de fabrici si servicii, cu grupuri pentru componente electrice, siteme computationale de date, power engineering, dispozitive microwave, sisteme de telegraf si semnalizare, instalatii electrice, inginerie medicala si telecomunicatii. Sediul principal se afla la Munich.

Prima companie Siemens, Telegraphen-Bau-Anstalt Von Siemens & Halske ( “Firma pentru constructii telegrafice ale Siemens & Halske” ) a fost fondata in Berlin, pe 1 Octombrie 1847, de Werner Siemens (1816-1892), varul sau Johann Georg Siemens (1805-1879), si Johann Georg Halske (1814-1890); scopul lor era de a construi instalatii telegrafice si alte echipamente electrice. A inceput in curand sa isi extinda liniile telegrafice in toata Germania, stabilind in 1855 un brevet in St. Petersburg pentru liniile rusesti si in 1858 un brevet in Londra pentru liniile engleze, ultima condusa de fratele lui Werner, William (1823-1883). In timp ce firma crestea si introducea productie de masa, Halske, care a fost mai putin inclinat inspre expansiune, vaduv (1867), a lasat controlul asupra companiei celor patru frati Siemens si descendentilor acestora.

Intre timp, activitatile companiei se largeau, incluzand  dinami, cabluri, telefoane, putere electrica, iluminare electrica, si alte avantaje ale ultimei Revolutii Industriale. In 1890 a devenit un parteneriat limitat, partenerul senior fiind Carl Siemens (fratele lui Werner), si Arnold si Wilhelm Siemens (fii lui Werner); in 1897, a devenit o companie cu raspundere limitata, Siemens & Halske AG.

In 1903 Siemens & Halske a transferat activitatile sare de power-engineering (ingineria puterii electrice) unei noi companii, Siemens-Schuckertwerke GmbH (absorbind firma Nьrnberg , Schuckert & Co.); din anul 1919 inainte, cele doua companii au fost conduse de obicei de acelasi om, intotdeauna un membru al familiei Siemens. In 1932, dupa 7 ani de colaborare, o firma irlandeza, Reiniger Gebbert & Schall, a fuzionat cu interesele lui Siemens, pentru a forma Siemens-Reiniger-Werke AG, o firma angajata in producerea de echipament pentru diagnosticare medicala si terapie, in special masini pentru raze X si microscopuri electronice.

The House of Siemens(casa lui Siemens), asa cum companiile au numit-o unanim, s-a extins foarte mult in timpul Regatului al treilea (1933-1945), toate uzinele mergand la capacitate maxima in timpul razboiului, si dispersandu-se in toata tara, pentru a evita atacul avioanelor in 1943-1944. La sfarsitul razboiului, At war’s end, Hermann Von Siemens (1885-1986), capul grupului, a fost internat (1946-1948), iar oficialii Siemens au fost insarcinati cu recrutarea si angajarea sclavilor din natiunile captive si asocierea in  constructia si operarea la lagarul de la Auschwitz si cel de la Buchenwald. Mai mult de 90% din uzinele companiei in zona germana ocupata de sovietici au fost expropriate. Puterea Western de asemenea a fost inlaturata si i-au fost distruse unele filiale pana cand  Razboiul Rece a iluminat interesaul lui Western in reconstructia economica si cooperarea in Germania de Vest.. In timpul anilor 1950, de la baza sa din vestul Germaniei, The House of Siemens s-a extins gradual pe piata de electrice din Europa si de peste ocean, asa ca pana in 1960, a fost iarasi unul dintre cele mai mari companii de produse electrice. In 1966, toate companiile constituente au fuzionat in noua companie Siemens AG.

Executivi- sef
Werner von Siemens (1847-1890)
Wilhelm von Siemens (1890-1919)
Carl Friedrich von Siemens (1919-1941)
Hermann von Siemens (1941-1956)
Ernst von Siemens (1956-1968)
Gerd Tacke (1968-1971)
Bernhard Plettner (1971-1981)
Karlheinz Kaske (1981-1992)
Heinrich von Pierer (1992-2005)
Klaus Kleinfeld (din 2005)

Zonele de interes de afaceri si companiile afiliate ale lui Siemens AG
Cele 6 zone cheie de afaceri sunt:
Comunicare si informare (Siemens COM si SIS)
Automatica si Control (Automation & Drives, Industrial Solutions & Services si Siemens Building Technologies)
Generare de putere, transmisie si distributie (PG si PTD)
Transportare su Automotive (Siemens Transportation Systems + Siemens VDO Global Website)
Medicina (Siemens Medical Solutions)
Iluminare (Osram, Sylvania)

Compania de asemenea este active in domeniile:
Finante(SFS)
Fond Funciar(SRE)
Utilitati casnice(BSH)
Tehnologii pentru apa(SWT)
Computere(Fujitsu Siemens Computers)
Business Services (Siemens IT Solutions and Services, in trecut numita Siemens Business Services GmbH & Co. OHG)
Dispozitive Siemens pentru Comunicare Acasa si la Birou (SHC), o companie de roboti casnici de la vechea divizie Customer Premises Equipment (CPE) Division-cu sediul in Munich.

Competitie
Principalele companii cu care concureaza Siemens sunt:
Philips
General Electric
Samsung
Bombardier
Alstom
Alcatel-Lucent
Cisco Systems
Nortel
Ericsson

Produse
TSP TSP [ Telecommunication Service Platform – TSP 7000]
Combino, ULF, si tramvaie Avanto
Siemens-Duwag U2 LRV
ER20 locomotive – MTR
Duewag/AEG/Siemens NGT-6-C Low Flr
LHB/Siemens M1/M2/M3 Metro Mar. Pair
Siemens-Adtranz LRV
Duewag/Siemens 1435mm Combino Low Flr LRV
Metrouri
S4000 metro
Schindler/Siemens ABB Be 4/8 Low Floor LRV
Metro 5001
SWBSiemensr NGT 6D LRV
Eurosprinter locomotive
Desiro, ICE, si trenuri Transrapid
Gigaset, produse pentru divertisment acasa, incluzand Gigaset M740 AV,  un dispozitiv setat sa receptioneze TDT si a  integreze intr-o retea locala (folosind WLAN sau cablu), ca de exemplu pentru media.
Hicom Trading E
Hicom 300
HiPath
HiQ 8000 Softswitch
MSR32R
EWSD piese de schimb pentru telefoane
SPX 2000 pise de schimb mici digitale pentru telefoane (rural)
Siemens Gigaset telefon fara fir
Siemens Mobile Phones – s-a lipsit de BenQ in 2005
Siemens SPPA-T2000 Control System (formal Teleperm XP)
Siemens SPPA-T3000 Control System (Pentru Controlul Generarii Puterii  Electrice)
SIMATIC PCS 7 Process Automation System pentru industrii de procesare si hibridizare
Radio si produse de baza pentru  retele mobile 2G si 3G  (GSM, UMTS, …)
Turbine de gaz si abur (Gas & Steam Turbines)
Controale programabile industriale (incluzand Simatic PLC, si microcontroale Logo!)
Siemens Servo-linie de ventilatoare
MAGNETOM(TM) Espree
SOMATOM(R) Definition CT
SOMATOM(R) Sensation CT
SOMATOM(R) Emotion CT
Artisti AXIOM Artis
AXIOM Sensis
Symbia TruePoint SPECT-CT
Magnetom C!, un camp jos cu deschidere MRI
Magnetom Avanto, un sistem Tim  MRI
Magnetom Espree, un system  Tim , sonde deschise MRI
Magnetom Trio, un sistem Tim , ultra performant MRI
Windturbines, 1.3MW, 2.3MW, 3.6MW
Sinorix(TM)
Sistore(TM)

Clienti
KCR
Edmonton Transit System
Calgary Transit
METRORail (Houston, Texas)
Sacramento Regional Transit District
Regional Transportation District TheRide (Denver, Colorado)
LACMTA (Los Angeles County, California)
Pittsburgh Light Rail
San Diego Trolley
MAX Light Rail (Portland, Oregon)
Nederlandse Spoorwegen (caile ferate germane) (Olanda)
Port of Rotterdam (Rotterdam, Olanda)

Cateva dintre companiile recent achizitionate de Siemens
Atecs Mannesmann AG (2001) incluzand Mannesmann Dematic, Mannemann Sachs, Mannesmann VDO Automotive, Mannesmann Demag Krauss-Maffei
Bonus Energy (2004) —acum Siemens Wind Power A/S
IndX Software (2004)
Chrysler Group’s Huntsville Electronics Corporation (2004)
USFilter Corporation (2004) — acum Siemens Water Technologies Corp.
Woodlands Technology (2004)
Photo-Scan (2004)
DASAN (South Korea – 2004)
Alstom Industrial Turbine Business (2005)
Jet Turbine Services (2005)
Transmitton (2005) — acum Siemens Transportation Systems UK
Shaw Power (2005)
Chantry Networks (2005)
Myrio (USA/Canada – 2005)
CTI Molecular Imaging (2005)
Evoline (2005)
VA Tech Group (Austria – 2005)
Power Technologies International (2005)
AN Windenergie GmbH (2005) — acum Siemens Wind Power GmbH
Bayer AG -Diagnostic branch (2006)
Diagnostic Products Corp. (2006) —acum Siemens Medical Solutions Diagnostics
Bewator AB (Sweden – 2005) Security
Vai Ingdesi Automation (Argentine – 2007) Industrial Automation

Management
CEO: Klaus Kleinfeld, 1957

Bibliografie
Weiher, Siegfried von /Herbert Goetzeler (1984). The Siemens Company, Its Historical Role in the Progress of Electrical Engineering 1847–1980, 2nd ed. Berlin and Munich.
Feldenkirchen, Wilfried (2000). Siemens, From Workshop to Global Player, Munich.
Feldenkirchen, Wilfried / Eberhard Posner (2005): The Siemens Entrepreneurs, Continuity and Change, 1847-2005, Ten Portraits, Munich.

 

Istoria Philips

Koninklijke Philips Electronics N.V. (Royal Philips Electronics N.V.), intr-un cuvant Philips, (Euronext: PHIA, NYSE: PHG), este cunosct ca una dintre cele mai companii de electronice din lume, fondata si cu sediul central in Olanda. In 2006, vanzarile au crescut pana la Ђ26.976 billioane, si are 121,732 de angajati in pana la 60 de tari din lumea intreaga. Philips este organizata intr-un numar de divizii: Philips Consumer Electronics(bunuri electronice) , Philips Lighting(iluminat), Philips Medical Systems(sisteme medicale), Philips Domestic Appliances(obiecte de uz casnic) si Personal Care(ingrijire personala).

Istoric
Compania a fost fondata in 1891 de Gerard Philips, un var din partea mamei a lui Karl Marx, in Eindhoven, Olanda. Primele sale produse au fost becurile si alte echipamente electronice. Prima sa fabrica ramane ca un muzeu. In anii 1920, compania a inceput sa fabrice si alte proiecte, ca de exemplu tuburi de aspirare. In 1927 au achizitionat fabrica de aspiratoare britanica Mullard, iar in 1932, fabrica germana de tuburi electronice Valvo, ambele devenind companii fiice. In 1939 ei au introdus aparatul de ras electric, Philishave (comercializat in USA folosind numele brandului Norelco). Philips a introdus casetele compact audio, care a fost un succes in lumea intreaga, desi tentative de a stabili un standard pentru casetele video, V2000, nu a avut success in fata competitiei din partea lui Betamax si in special a standardelor VHS.

Al doilea razboi mondial
Pe 9 mai 1940, directorii de la Philips au fost informati de invazia germana a Olandei care avea sa se desfasoare pe 10 mai. Au decis sa paraseasca tara si sa zboare in Statele Unite, luand o mare parte din capitalul firmei cu ei. Operand din Statele Unite ca North American Philips Company, (Compania Philips din America de Nord), au reusit sa conduca firma de-a lungul razboiului. In acelasi timp, compania insasi a fost mutata in Antilele Olandeze(pe hartie), pentru a o tine departe de germani. Dupa razboi, a fost mutate inapoi in Olanda, cu sediul central la Eindhoven. Multe cercetari secrete au fost blocate si ascunse cu success de invadatori, ceea ce a permis companiei sa se ridice iarasi rapid dupa razboi.

De asemenea se stie despre Philips –inainte si dupa razboi-ca a alimentat canitati enorme de echipament electric catre fortele nemtesti ocupante, care a dus dupa parerea unora ca aceasca companie a colaborat cu nazistii, la fel ca multe alte firme din acea vreme. Totusi, nu exista dovezi ca Philips sau managementul acetuia a simpatizat vreodata Nazistii sau ideologiile acestora. Singurul membru al familiei Philips care nu a parasit tara, Frits Philips, a salvat viata a 382 de evrei, indicand nazistilor ca acestia erau indispensabili pentru procesul de productie la Philips. In 1996, a fost recompensat cu premiul Yad Vashem de catre ambasadorul Israelului pentru gestul sau. Evident, acesta a fost un gest minim pe care Philips l-ar fi putut face pentru a preveni abuzul germanilor asupra utilitatilor sale si fortarea angajatilor sai sa munceasca ca si sclavi in timpul ocupatiei. Fabrica din Eindhoven a fost singura tinta industriala germana care a fost bombardata deliberat de catre fortele aliate in timpul razboiului.

Era de dupa razboi
In 1991, numele companiei a fost schimbat din N.V.Philips in Gloeilampenfabrieken to Philips Electronics N.V. In acelasi timp, Philips din America de Nord a fost dizolvata formal, si o noua divizie corporationala a fost formata in USA cu numele Philips Electronics North America Corp.
In 1997  s-a luat decizia cu privire la mutarea in Amsterdam, precum si schimarea numelui corporatiei in Koninklijke Philips Electronics N.V. Mutarea s-a finalizat in 2001. Initial, compania avea sediul central la turnul Rembrandt, insa in 2002 s-au mutat iarasi, de data aceasta la turnul Breitner. Intr-un fel, mutarea in Amsterdam poate fi considerata o intoarcere la radacinile companiei, deoarece Gerard Philips a trait in Amsterdam cand a venit cu ideea de a construi o fabrica de becuri. El a condus de asemenea primele sale experimente in domeniul productiei in masa a becurilor electrice, impreuna cu Jan Reesse. Philips Lighting, Philips Research, Philips Semiconductors (cunoscut ca NXP in September 2006) si Philips Design, inca mai sunt situate in Eindhoven. Philips Medical are sediul central in Andover, Massachusetts, USA(de cand s-a mutat de la Best, NL, in 2002)

Vanzarea de semiconductoare
Ca un fabricant de chip-uri, Philips Semiconductors a fost intre primii 20 de leaderi din lume la vanzarea de semiconductoare.
In decembrie 2005, Philips si-a anuntat intentia de a face divizia semiconductoarelor (Semiconductor Division) o entitate separata din punct de vedere legal. Acest proces de „descalcire” a fost finalizat in 2006 pe 1 octombrie.
Pe 2 august 2006, Philips a terminat o intelegere pentru vanzarea a 80.1% din Philips Semiconductors unui consortiu de investitori privati echitabil,  constituit din Kohlberg Kravis Roberts & Co. (KKR), Silver Lake Partners si AlpInvest Partners. Vanzarea a incheiat un proces care a inceput in decembrie 2005, cu decizia sa de a creea o entitate seaparata legal pentru sectia de Semiconductoare si de a imbogati toate optiunile strategice. Cu 6 saptamani inainte, s-a anuntat ca au grabit transformarea fabricii de semiconductoare intr-o entitate de sine statatoare cu majoritatea puterii detinuta de o a terta parte. S-a spus atunci ca „este mult mai mult decat o simpla tranzactie: probabil ca este cel mai insemnat punct de rascruce dintr-o calatorie lunga a schimbarii lui Philips si inceputul unui nou capitol pentru toti- in special pentru cei implicati in Semiconductoare”.

In istoria sa de mai mult de 115 ani, acest lucru este un pas mare care schimba cu siguranta profilul companiei. Philips a fost una dintre putinele companii care a facut cu succes tranzitia de la domeniul electric din secolul 19 la era electronica, incepand activitatea cu semiconductori in 1953 si transformand-o intr-un domeniu de elita, din top 10 in industria respectiva. Astfel ca Semiconductoare a fost punctul de plecare al multor inovatii in Philips din ultimii 50 de ani.

Fiind de acord sa inceapa un proces care ar fi dus in sfarsit la decizia de a vinde Divizia de Semiconductoare, aceasta a fost cea mai grea decizie pe care grupul de manageri a luat-o vreodata.
Pe 21 august 2006, Bain Capital si Apax Parteners au anuntat ca au semnat angajamente definitive de alaturare la consortiul extins, condus de KKR, si de a achizitiona partea controlata a Diviziei Semiconductoare
Pe 1 Septembrie 2006, s-a anuntat in Berlin ca numele noii companii de semiconductoare fondata de Philips este NXP Semiconductors.
Coincizand cu vanzarea Diviziei Semiconductoare, Philips de asemenea a anuntat ca vor renunta la cuvantul „Electronics”(Electronice) din numele companiei, si se va numi simplu Koninklijke Philips N.V. (Royal Philips N.V.).

Istoric
Fundatia pentru ce avea sa devina cea mai mare companie de electronice, a avut sediul in Eindhoven, Olanda, in 1891.
Philips a inceput sa fabrice lampi carbon-filament si, pana la sfarsitul secolului, a fost una dintre cele mai mari producatoare din Europa. Cum dezvoltarile din tehnologia iluminarii a alimentat un program rigid de expansiune, in 1914 s-a stabilit un laborator de cercetare pentru studiul fenomenelor fizice si chimice, si stimularea inovatiei produselor.
In 1918, a fost introdus un tub medical de raze X. Aceasta a marcat inceputul unei diversificari in ceea ce priveste produsele si momentul in care a inceput sa isi protejeze inovatiile prin brevetare  in domenii pornind de la aparate pentru radiere cu raze X pana la receptie radio.

In 1925, Philips a inceput sa se implice in primele experimente in televiziune, iar in 1927 a inceput sa produca radio-uri. Pana in 1932 s-a vandut un milion de produse. Un an mai tarziu au produs radioul cu numarul 100 de milioane si au inceput productia echipamentului medical pentru raze X in Statele Unite. Pana in 1939, cand a fost lansat primul aparat de ras electric Philips, compania avea in jur de 45 000 de angajati in lumea intreaga.
Stiinta si tehnologia s-au intrepatruns minunat, pentru a aduce dezvoltarea in anii 1940 si 1950, cu Philips Research inventand capetele rotative, ce a dus la dezvoltarea aparatului de ras electric Philishave, si punand bazele unei munci grele in domeniul tranzistorilor si al circuitelor integrale. Compania de asemenea a adus contributii majore la dezvoltarea domeniilor de inregistrari, transmisie si reproducere a imaginilor in televiziune. In 1963, a fost introdusa caseta compacta audio. In 1965 a produs primul circuit integrat.

Abundenta de produse noi si incitante, precum si de idei a continuat de-a lungul anilor 1970. Cercetarea in domeniul iluminarii a contribuit la aparitia noilor lampi economice energetic SL si PL, in timp ce Philips Research au facut descoperiri de o mare importanta in procesarea, stocarea si transmisia imaginilor, sunetului si a informatiei. Acesta a dus la inventia discului optic LaserVision, Compact Disc si a sistemelor de telecomunicatie optica.
In 1972, compania a infiintat PolyGram, cea care a avut un succes enorm in domeniul inregistrarilor muzicale. In 1974 a achizitionat Magnavox si in 1975, Signetic, ambele in Statele Unite. Achizitia in anii 1980 a inclus televiziunea GTE Sylvania si afacerea de corpuri de iluminat a lui Westinghouse. Atunci, in 1983 a venit un punct de plecare tehnologic: lansarea Compact Discului. Alte puncte de rascruce de-a lungul timpului au inclus productia lui Philips a 100 milioane de televizoare in 1984 si in 1995 a 300 de milioane de aparate electrice de ras Philishave.

Anii 1990 au insemnat un deceniu cu importante schimbari pentru Philips. Compania a avut un greu program de restructurare, pentru a se putea reintoarce la pozitia ei avantajoasa, simplificandu-si structura si reducand numarul domeniilor de afaceri. In 1997, in colaborare cu alte cateva companii- si construind succesul tehnologiei sale de CD-uri (inventata de Philips si introdusa si de Sony)- a lansat ceea ce s-a dovedit a fi produsul de electronica casnica cu cea mai rapida dezvoltare din istorie: DVD-ul.
Avansand in secolul 21, Philips a continuat sa se schimbe si sa creasca. Desi compania este constienta ca pentru multa lume nu este mai mult decat un producator de electronice pentru consum, aceasta s-a dedicat proiectarii unei imagini noi si reprezentative care reflecta produsele pe care le ofera in domenii cum ar fi ingrijirea, calitatea vietii si tehnologia. Urmand acest lucru in 2004, cu o campanie publicitara masiva, in care a promovat promisiunea brandului de „sense and simplicity” („simt si simplitate”), compania si-a confirmat dedicarea catre dorinta de a oferi clientilor din toata lumea produse care sunt avansate tehnologic, usor de folosit si, mai important decat orice, concepute dupa nevoile lor.

In septembrie 2006, Philips a vandut 80.1% din afacerea de semiconductoare unui consortiu privat de parteneri echitabili. Acest lucru a dus la fondarea unei noi companii de semiconductoare, puternica si independenta, numita NXP, care a fost construita pe baza a 50 de ani de inovatie in imina Philips. Vanzarea marcheaza o viitoare rascruce in schimbul nostru de la activitatile ciclice, pana la construirea a unei companii si mai mari, concentrata pe ingrijire, calitatea vietii si tehnologie, si centrata pe promisiunea brandului „sense and simplicity”.

Istoria Panasonic

Panasonic este un nume de brand international pentru fabricantul de produse electronice Matsushita Electric Industrial Co. din Japonia. Sub acest brand, Matushita vinde deopotriva televizoare cu plasma sau CRT, DVD-playere, telefoane, proiectoare, VCR, camere digitale, laptop-uri sub denumirea Toughbook, CD-playere portabile si echipament stereo pentru acasa, toate acestea fiind marcate cu sloganul lor „Ideas for Life.”(idei pentru viata). Panasonic este cunoscut de asemenea pentru imaginea superstarului pop asociat- Ayumi Hamasaki in reclamele TV comerciale. Cantareata destul de cunoscuta din Libania Amal Hijazi este de asemenea ambasadorul brandului lor.

Introducere
Brandul Panasonic a fost creat de Matsushita in 1955 pentru Statele Unite, Canada si Mexic, deoarece brandul National fusese deja inregistrat de altcineva. Brandul Panasonic a fost creat din elementul „pan” insemnand „tot”, combinat cu „sonic”, insemnand „sunet”, pentru ca a fost primul folosit pentru echipament audio.
Bazat pe vanzarile din anul 2004 de electronice, Matsushita este cel mai mare producator japonez de electronice din Hitachi. In categoria bunurilor albe, Matsushita este cel mai mare fabricant . In trecut, datorita tacticilor sale imitative Matsushita a fost ridiculizata in Japonia cu „Maneshita” („mane” inseamna imitatie), insa de fapt Matsushita are un numar mare de produse proprii, cercetari si dezvoltari originale.
Incluzand companiile afiliate, Matsushita a dezvoltat o varietate larga de intreprinderi, axandu-se pe electronice casnice, echipament industrial, si echipament de telecomunicatie. Desi nu a fost popularizat atat de mult, in ultimii ani linia de computere-notebook (Toughbook) a castigat popularitate si reclame fiind mediatizati la televiziune. Alte nume de branduri sunt asociate cu Panasonic, cum ar fi televizoarele Viera si camerele digitale Lumix.
Stilul managementului companiei si nivel cultural al corporatiei au fost adesea comparate cu cele ale competitorului Sony. Cand Sony se descurca bine, numarul  cartilor care lauda managementul lui Sony creste, in timp ce conditiile se comporta invers, incat mai multe carti ce lauda managementul lui Panasonic invadeaza librariile. In ciuda vanzarilor si a conditiilor favorabile, Sony si Panasonic au fost vazute adesea ca rivale. Aceasta perspectiva a izvorat probabil din razboiul formatelor video VHS(sustinut de Panasonic) si Betamax(sustinut de Sony). Cea mai mare competitie directa intre Sony si Panasonic se desfasoara momentan in segmentul produselor audio; Panasonic este de asemenea considerat rivalul lui Sony in vanzarea ecranelor TV  plate, a camerelor digitale si a DVD-urilor- domenii in care Panasonic s-a concentrat mai mult pe productia proprie, pe marketing si eforturile de vanzare. In contrast, Sony si-a diversificat recent domeniile de desfacere, in cinema, jocuri video si domenii financiare, unde produsele Panasonic nu concureaza cu cele ale Sony.
Strategia curenta a corporatiei Matsushita este sa caute cooperare si firme de comercializare in dezvoltarea anumitor tehnologii(cum ar fi ecranele LCD), continuand in acelasi timp sa concureze impotriva altor companii cum ar fi Toshiba, Hitachi si Minebea, pentru a deveni o marca de baza a electronicelor japoneze.

Automobile Audio
Panasonic comercializeaza produse radio(audio) pentru automobile si camioane mici pe piata din Statele Unite, sub brandul Panasonic (aftermarket) si echipament OEM brandurilor de automobile cum ar fi Toyota Corolla. Primele exemple ale Radiourilor OEM sunt Toyota Corolla single CD AM/FM radio labeled A51813 si radioul cu 6 discuri AM/FM radio labeled A51814.

Corporatia Panasonic din America de Nord.

Corporatia Panasonic din America de Nord este numele brandului american pentru Matsushita. A fost cunoscut ca Matsushita Electric Corporation of America (MECA) pana in 2005.

Panasonic Avionics Corporation

Panasonic Avionics Corporation (PAC) este alimentatorul cel mai important din lume in in-flight entertainment (IFE) si in sisteme de comunicare. Cu sediul central la Lake Forest, California, unde ingineritul, dezvoltarea si testarea sunt facute in timp ce instalarea sistemelor, munca inginerilor, majoritatea calitatii functiilor, brevetarea si programul de management sunt efectuate in fabriba Bothell, Washington- Corporatia Panasonic Avionics are in jur de 2 800 de angajati in 70 de locatii din lumea intreaga, cu facilitati in Londra, Toulouse, Hamburg, Dallas, Dubai si Singapore. O majoritate a componentelor produselor sunt transporate in Osaka, Japonia.
Compania asigura pasagerilor avioanelor o gama larga de aplicatii interactive pe locurile lor din avion, combinand distractia(muzica digitala si filme la cerere, jocuri, harti rotative intercativ, TV prin satelit si cumparaturi on-line) cu unelete business (E-mail, programele orelor de zbor ale avioanelor, si acces la internet in timpul zborului). PAC este de asemenea unul dintre principalii furnizori si companiei Boeing si companiei Airbus, isr sistemele lor IFE vor aparea si pe avioanele Boeing 787 si pe Airbus A380.
Panasonic Avionics Corporation este o firma secundara a Corporatiei Panasonic din America de Nord (PNA).

Istoricul lui Matsushita
1918- a fost fondata fabrica Matsushita Electric
1927-a fost introdus numele National al brandului
1931- a inceput productia de radio-uri
1932-Au cumparat tehnicile cruciale de construit radiouri,si au impartit informatia in mod gratuit celorlalti care construiau radiouri ca o contributie la dezvoltarea industriei electronicelor in Japonia.
1933-A adoptat un sistem de divizii pe fabrici.A construit fabrici de productie pe scara larga la Kadoma,Osaka,si a mutat productia fabricilor acolo.
1935-Restructurarea Companiei Matsushita Electric Industrial,stabilirea companiei  sucursalei  Matsushita Electric Works
1941-A participat la producerea de echipament militar,construind barci din lemn si avioane din lemn
1946-Desemnata o companie de centrul Allied Powers General
1952-Cu suport tehnic din partea celor de la Philips Electronics din Olanda,a fost infiintata compania Matsushita Electric Industrial.Au urmat noi constructii de fabrici si expansiunea lor
1954-A inceput cooperarea cu compania Victor
1957-A inceput sistemul national de vanzare-o retea de distributii de vanzari doar pentru produse nationale.A fost o retea de vanzare foarte eficienta in timpul perioadei de crestere eceonomica rapida a Japoniei
1965-A inceput impunerea saptamanal la doua zile de  pauza pentru muncitor.A adoptat un nou sistem care a micsorat numarul canalelor implicate in procesul de vanzare
1977-A inceput vanzarea de video VHS
1983-S-a lansat computerul de casa Panasonic JR-200
1986-Incepe folosirea numelui de Panasonic ca brand in Japonia
1989 1 August-A inceput reformarea pe scara larga a departamentelor de tehnologie
1990-Consumatorii de produse electronice din Japonia au schimbat de la brandu National la Panasonic
1993-Panasonic a incercat sa profite de pe urma jocurilor video cu Multuplayer-ul Interactiv 3DO. Totusi, competitia stransa din partea PlayStation al lui Sony a fortat sistemul  sa fie oprit pana la sfarsitul anului 1995
1993-S-a anulat intelegerea de vanzare cu philips, si s-a schimbat contractul cu licenta incheiata
1994-S-a stabilit o noua intelegere de comercializare cu Panasonic Shun Hing Industrial Sales (Hong Kong) Co., Ltd si Panasonic SH Industrial Sales (Shenzen) Co., Ltd in China cuShun Hing Electric Works (Hong Kong). Brandul Shun Hing Rasonic devine un afiliat pentru Panasonic.
1997- O politica de consolidare a grupului a fost introdusa, reducand numarul companiilor afiliate
2001- Panasonic lanseaza DVD Nintendo GameCube, numit „Q” (numai in Japonia)
2002-Produsele tehnice vandute in USA si Europa au fost redenumite Panasonic
2003-A fost introdus sloganul global, „Panasonic. Ideas for life”.(Panasonic. Indei pentru viata).

Parteneriat sponsorizare
Panasonic este un sponsor principal pentru programul  Toyota’s Formula 1(Toyota F1),de asemenea cunoscut ca Panasonic Toyota Racing. Hiro Matsushita,nepotul fondatorului companiei,este un fost concurent de masini care sta implicat activ in intreceri de masini.

Panasonic este un partener oficial si sponsor al Major League Soccer.

Panasonic in cultura pop
Se spune ca in Kachou Shima Kosaku,o serie de desene animate cunoscuta scrisa de Kensi Hirokane,personajul principal lucreaza la Hatsushiba Electric,care este modelat din experienta de lucru a autorului la Panasonic.Biroul Osaka care a aparut in animatie se presupune a  fi turnul geaman Matsushita de la Kyobashi din Osaka,si cand Kosaku este trimis sa munceasca in China,vederea din biroul Shanghai este la fel cu vederea actuala de la biroul Shanghai de la Panasonic.

In japoneza populara
Asahi Broadcasting Corporation program Panel Quiz Attack 25,panelul folosit in faza de proiect  a fost creat de Matsushita Electric.In timpul zilelor dinaintea showului,echipa tehnica de la Matsushita Electric a fost retinuta la studioul de inregistrare,in cazul unor erori neasteptate.
In cantecul ciudat I’ll Sue Ya al lui Al Yancovic el da in judecata Panasonic pentru „uscarea pisicii lui in cuptorul cu microunde”

Istoria Sagem

SAGEM (Société d’Applications Générales de l’Electricité et de la Mécanique, in traducere Societatea de Aplicatii Generale in Electricitate si Mecanica), a fost o mare companie franceza implicata in electronica de aparare, produse de consum electronic si sisteme de comunicare.

In 2005, Sagem a fuzionat cu SNECMA pentru a forma SAFRAN. Afacerea de comunicatii a lui Sagem a devenit Sagem Comunications, o firma afiliata lui SAFRAN. Afacerea companiei cu electronice de aparare a devenit Sagem Défence Sécurité.
Este una dintre cele mai mari producatoare de telefoane mobile din lume.

Istoric
Sagem a fost fondata in 1925 in Paris de catre Marcel Mome. La numai 25 de ani el a format Societatea de Aplicatii Generale in Electricitate si Mecanica, o companie a carei afacere principala va fi mecanica. Primele produse includeau componente electrice, echipament pentru distributia energiei, camere, proiectoare si echipament militar.

Din 1942, urmarind o cerere din partea ministerului francez de telecomunicatii, SAGEM a dezvoltat un nou sistem de comunicatie: imprimanta telex. Acesta data a marcat inclinarea lor inspre telecomunicatii.

SAGEM si-a regrupat activitatile, orientandu-se numai catre doua dintre acestea: o breasla pentru comunicatie (SAGEM este a doua intre furnizorii de echipament de telecomunicatie francezi) si breasla de aparare si securitate, Defense & Security, ce acopera 3 domenii: apararea (navigatie, ghidarea armamentului, aeronautice militare), avionica si optronica  (avionica si pilotaj, optronica, cai de observare, criptologie, sisteme biometrice, terminale de securitate). Grupul este al treilea intre companiile de electronica din Franta, pe piata produselor de aparare si securitate.

Isoria produselor
Expansiunea liniei de produse s-a centrat in jurul telefoniei si al electronicelor de aparare. In 1961 SAGEM a fost selectata pentru a furniza sisteme inertiale de navigatie pentru primele proiectile balistice ale Frantei, la fel ca si sistemele de navigatie optica pentru primele proiectile balistice submarine.

In anii 1980 si 1990, Sagem s-a extins agresiv in industria de telecomunicatii si consum electronic.
In 2005 Sagem si Snecma au fuzionat si au format SAFRAN.

Istoria Companiei:
Compania franceza SAGEM S.A. si-a creat o pozitie puternica in lume printre producatorii de electronice,in ciuda marimii sale modeste.A doua companie in Franta  ca producator de echipament de telecomunicatii, si una din liderii mondiali, SAGEM produce telefoane GSM si WAP, o piata in care produsele SAGEM acopera aproximativ jumatate din vanzarile totale, fax-uri, sisteme de internet, si pachete digitale set-top pentru Internet, cablu, si transmisii prin satelit.  Divizia de comunicatii acopera 56 % din vanzarile acestei companii, aducand 22 miliarde FFr (EUR 4.3 miliarde) in 1999. SAGEM este de asemenea liderul secund in Europa ca producator de sisteme de aparare si securitate. Printre produsele sale speciale, SAGEM si-a creat o pozitie favorabila atat in Europa cat si in lume, numarandu-se sisteme de ghidare , sisteme optronice, si controale pentru elicoptere. Prin SAGEM Morpho, compania este liderul mondial in sisteme automatice de recunoastere cu ajutorul amprentei, utilizata de fortele de politie si alte agentii din lume.SAGEM produce deasemenea sisteme optice pentru industria astronimica si a spatiului. Divizia de Aparare acopera 22 % din vanzarile totale ale acetei brand. Al 3-lea segment de produse ale companiei il reprenzinta piata auto, unde compania s-a afirmat prin sisteme electrice pentru automobile, precum management pentru motor, electronice pentru body, sisteme si senzori pntru injectie si pornire, si electronice pentru interior. Aceasta divizie a mai adaugat inca 22 % vanzarilor firmei.. Mai mult de 46% din vanzarile companiei au fost stabilite in afara Frantei in 1999. Condusa de CEO Pierre Faurre, compania si-a dublat vanzarile anuale in 10 ani,si continua sa creasca, cu aproximativ 30 % pentru anul 2000.Citata pe Euronext Paris stock, actiunile companiei sunt detinute in mare parte de angajatii ei.

Axand spre Tehnologie in anii 1980
Marcel Mome a fondat Society pour l’Application Generale de l’ Electricity et de la Mecanique (SAGEM) in Paris in 1924. Formata initial pentru a produce echipamente pentru producatorul de cauciucuri Michelin, Mome, ce a ramas in fruntea companiei pana in 1962, curand s-a indreptat catre industria apararii. Dupa terminarea RM II , compania a devenit din ce in ce mai implicata in industria apararii si a aeronauticii. Firma si-a continuat  focalizarea asupra apararii de-a lungul presedentiei lui Robert Labarre, ce a preluat conducerea companiei de la Mome pana in 1987.

Chiar daca SAGEM a ramas un producator pe piata industriei de aparare, compania s-a axat si pe psectorul de telecomunicatii, perfectionand o linie de masini telex devenind astfel numarul 2 in lume in producerea acestora. Forta brand-ului SAGEM in cercetare si developare s-a desprins repede prin multumirea lumii cu noua generatie de masini telex bazate pe imagine, ce a aparut la inceputul anilor ’80. Pana atunci, insa, un nou produs de comunicatie aparea pe piata, amenintand pozitia companiei.

Aparitia primei masini facsimile, o tehnologie developata in Japonia, promitea un nou sens comunicatie – si sfarsitul costisitorului telex. Masina facsimil, inca un bun doar al firmelor, promitea sa devina si un bun personal pana la inceputul anilor 1990. Luat prin surprindere, mare parte din comunitatea electronica din Europa, incluzand marci de renume precum Alcatel si Siemens, s-au trezit intrecute de companii asiatice precum Matsushita, Samsung si Canon.

In loc sa intra in competitia ce se desfasura pe piata masinilor facsimile, si inca cu dorinta sa isi salveze pozitia construita cu vanzarile telex-ului, SAGEM a adoptat o intrare diferita fata de competitorii lui europeni. In schimb sa-si riste propriile resurse in developarea tehnologiei pentru producerea unei masini facsimile, in special datorita costurilor imense in developarea unei tehnologii de ultima generatie, SAGEM a incheiat un contract de cu firma japoneza Murata, prin care compania franceza prelua 2 din fabricile firmei Murata aflate in Europa in vederea producerii de masini facsimile. Acest acord a facut compania SAGEM sa adopte fax-urile diferitelor specificatii de pe piata europeana, o zona in care lunga dominare a telex-urilor a dovedit o ampla experienta.

Pana la mijlocul anilor 1980, confruntarea in producerea primei generatii de fax-uri a extenuat competitorii lui SAGEM.  Compania, ce s-a folosit de distributia masinilor facsimile produse de Murata acum se pregatea sa intre in competie. In acest timp, compania isi promova noul director, Pierre Faurre, conducand o mica parte in 1985, acum se pregatea sa ii ia locul lui Robert Labarre.

Faurre avea sa isi castige dreptul in readucerea companiei in fruntea Frantei si a Europei prin tehnologia de ultima generatie. Absolvent al universitatii de elita din Franta Politehnica, Faurre si-a dobandit doctoratul la Universitatea Stanford, inainte de a se alatura prestigiosului Corps des Mines in 1967. In acelasi timp, Faurre s-a alaturat in crearea a French Research Institute of Computer Science and Automation (INRIA), servind ca un consultant tehnic pentru SAGEM. Faurre a intrat in companie in 1972, la inceput ca secretar general, apoi in 1983 ca director general.

Lider al tehnologiei de ultima generatie in anii 1990
Faurre a inteles imediat importanta unei noi masini facsimile si nevoia SAGEM de a concura in aceasta noua “arena”. In acelasi timp, noua clima politica, prin care Uniunea Sovietica introducea noi libertati – si se pregatea sa decada pana la sfarsitul deceniului – incheia era bugetului enorm in industria apararii, astfel incat SAGEM isi vedea colapsul propriei piete. In 1987, dup ace Faurre a fost denumit director general al companiei, SAGEM a intrat in batalia pentru producerea fax-ului. In timpul acordului de distributie cu Murata,  componenta de cercetare si developare—aproximativ o treime din forta de munca – i-a permis companiei nu numai sa isi ajunga competitorii dar si sa ii intreaca cu inovatii de ultima ora. Astfel, primul fax construit de SAGEM era mic si folosea numai hartie format A4.SAGEM a continuat sa aduca invotii fax-urilor sale astfel adaugandu-le meniuri pana in 1988. In 1989, a ajutat la revolutionarea pietei de fabricare a fax-urilor introducand primul fax ce putea print ape hartie standard, in schimbul hartiei termale si costisitoare folosita la cele de dinainte. Compania a beneficiat si de cresterea vanzarilor, ajungand la 10 miliarde FFr in 1990, astfel departamentul de comunicatii acoperind deficitul adus de sectorul produselor de aparare.

Noua inventie a ajutat la proiectarea firmei SAGEM la rank-ul de prim producator de fax-uri din lume, si a ajutat compania sa preia conducerea in Europa in acest sector. Compania si-a extins deasemenea si linia de produse, permitandu-si astfel sa incheie acordul cu Murata. Experienta de care dadea dovada SAGEM pe piata europeana i-a oferit un avantaj in fata competitorilor sai japonezi, ce vroiau sa introduca modele standard si apoi sa fie adaptate diferitelor cerinte ale tarilor. SAGEM a fost capabila sa isi produca modele pentru fiecare piata specifica, ce a plasat compania intr-o cerere mare de produse de la companii precum France Telecom, British Telecom, Telefax, Impronta, Alcatel,si Siemens. La inceputul anilor 1990, mai putin de o treime din produsele companiei purta numele brand-ului.

In 1991, SAGEM a ajutat din nou la revolutionarea fax-ului lansand primul produs destinat si persoanelor civile si nu numai companiilor. Noua generatie de produse, vandute in magazine, au devenit deasemenea o importanta parte a cresterii birourilor detinute acasa, inainte de aparitia Internetului. Mutarea facuta pe piata consumatorului a incurajat compania sa isi raspandeasca fabricile, astfel incepand sa isi construiasca facilitate in Germania,Brazilia, Spania, SUA si Cehia.

Controlandu-si aproape in totalitatea productia- de la proiectare la producere a componentelor- SAGEM si-a construit o fundatie puternica in industria tehnologiei de varf. Excelenta de care a dat dovada  in tehnologie comunicatiei era de a se mentine deoarece anul ce urma era sa devina noua era in industria comunicatiei. Perfectionarea telefoniei mobile si a  noi televiziuni digitale si debutului asa numitei “economii-net”, si deasemenea rafinamentul electronic auto si a altor sisteme, reprezentau noi tinte ale companiei. Pe la mijlocul anilor 1990, SAGEM si-a dobandit titlul de producator de baza a tehnologiei high-tech, cu produse de la fax-uri, cititoare de carduri si digital set-top boxes.

Compania a patruns pe piata auto pe la mijlocul anilor 1990. Adaptandu-si tehnologia la sisteme de control si alte componente auto i-a permis companiei sa devina o marca de renume in fabricarea de piese si sisteme  electronice auto. Astfel a achizitionand Souriau Diagnostique, fabricant de controale pentru motor, si Eyquem, ce fabrica mai mult de 75 de milioane de sisteme de aprindere pe an. Intre timp, compania si-a croit drum in televiziune, cumaprand Kansui. Mai mult, SAGEM producea si decodoare pentru televiziunea prin satelit, in special in SUA, vanzand decodoare pentru sisteme Echostar.

Pe la mijlocul anilor ’90 SAGEM ajungand la 15 miliarde de FFr. Compania a deposit usor criza economica de care a avut parte, imbunatatindu-si profitul net , cu aproape 550 milioane in 1995. Vanzarile internationale cresteau promitator pentru SAGEM, ajungand la o treime din totalul de vanzari. Bransa auto a companiei lansata pe la mijlocul anilor ’90 incepuse sa depaseasca sectorul defensive. Insa produsele de comunicatie erau cele care faceau compania sa creasca.

Compania s-a plasat in prima pozitie pentru a beneficia de noua piata a telefoanelor mobile. Chiar daca telefoanele mobile erau momentan restrictionate pentru o mare parte a Europei, definirea retelei GSM a adus o dereglare a pietei Europene, astfel croindu-si drum competitori ajutand la crearea unei piete imense in aceasta industrie. Inceputa in 1997, cu aparitia telefoanelor mobile ieftine si destinate consumutarilor, vanzarile au crescut formidabil. SAGEM a devenit repede un lider in fabricarea de telefoane GSM, si numarul 1 in Franta cu aproximativ 50 % din totalul pietei.

Chiar daca compania a dat lovitura cu telefoanele mobile, dobandea deasemenea credite pe piata tehnologiei Internetului, economia mondiala intorcandu-se spre o economie bazata pe NET. In acelasi timp, SAGEM a beneficiat deoarece Franta si alte tari incepeau sa se axeze iar pe sisteme de defensivam dorind echipamente noi si sisteme de ultima generatie. In 1999, vanzarile companiei crescuse cu 19% mai mult decat anul precedent, ajungand la 22.3 miliarde FFr. In acelasi an,compania a ajutat la propulsarea diviziei defensive prin achizitia companiei SFIM, detinuta initial de banca de investitii Peribas si uzina nucleara Framatome.

In anul 2000, SAGEM a dorit sa isi imbunatateasca performanta din anii trecuti, dorind sa sa ajunga la 30 %. Dupa ce si-a redobandit banii pierduti in operatiunea SFIM, acest subdirector si altele au fost trecute sub nume SAGEM. Multe din sperantele companiei ramaneau in adoptarea unei tehnologii WAP incluse in telefoanele mobile. Insa aceasta tehnologie nu si-a indeplinit dorinta pana la mijlocul anului 2000.

Pe deasupra, convertirea Inernetului si a telefoanelor mobile pareau a fi sigure. Pozitia SAGEM la aceasta tehnologie a promis sa aduca noi imbunatari pentru viitori si noi inovatii.

  st_ro_start(13709, „”, „”, „”); <a href=”http://www.wta.ro/”><img src=”http://hitx.statistics.ro/13709/1/-/-/-/a-x/nojs.gif” width=”88″ height=”31″ alt=”Statistici web”></a>

Istoria Alcatel

Alcatel-Lucent este principalul furnizor de solutii de telecomunicatii la cheie din Romania si are o activitate complexa, constand in cercetare-dezvoltare, proiectare, instalare, mentenanta si consultanta.
Alcatel si Lucent si-au unit fortele pentru a forma cea mai importanta companie care furnizeaza solutii de comunicatii la nivel mondial.
Alianta dintre Alcatel si Lucent genereaza o companie care transcede dimesiunile granitelor nationale. Diversitatea culturala, prezenta in 130 de tari fac din Alcatel-Lucent un partener pentru fiecare piata locala, pentru fiecare client, oriunde s-ar afla.
Alcatel-Lucent este principalul furnizor de solutii de telecomunicatii la cheie din Romania si are o activitate complexa, constand in cercetare-dezvoltare, proiectare, instalare, mentenanta si consultanta.

In Romania, Alcatel-Lucent este principalul furnizor de solutii de telecomunicatii la cheie si are o activitate complexa, constand in cercetare-dezvoltare, proiectare, instalare, mentenanta si consultanta. Alcatel-Lucent a creat o relatie pe termen lung cu clientii sai, furnizand solutii la cheie pentru companii pentru Orange, Romtelecom, Zapp, CFR, Transelectrica, dar si pentru institutii publice.

Alcatel-Lucent furnizeaza solutii care permit operatorilor, marilor companii si institutiilor publice din intreaga lume sa ofere servicii de comunicatii de voce, date si video utilizatorilor finali. Compania este lider mondial in comunicatii de banda larga fixe si mobile, in convergenta, in tehnologii, aplicatii si servicii IP si ofera solutii la cheie care permit asigurarea de servicii complete de comunicatii utilizatorilor individuali, acasa, la servici sau in timpul deplasarilor acestora.

Activitatea Alcatel-Lucent este organizata in cinci mari divizii:

  • Comunicatii mobile, Comunicatii fixe, Convergenta comunicatiilor: trei divizii care impreuna formeaza grupul “Servicii pentru operatori”
  • Comunicatii pentru mari companii
  • Operatiuni

Compania Alcatel-Lucent are cea mai experimentata echipa din domeniu si cea mai larga organizatie de cercetare-dezvoltare in domeniul comunicatiilor.

Telefoanele mobile Alcatel au fost printre cele mai de succes telefoane produse.Modelul OTE (One Touch Easy) este condiderat si in acest moment unul dintre cele mai bune telefoane mobile produse vreodata.Cat despre modelele noi acestea au o fiabilitate excelenta,rar apar defecte.Vanzarile sunt insa mici datorita faptului ca nu sunt foarte bine promovate si nici nu urmaresc segmente bine definite din piata.